Ne omoară frica? Are antidot? E ea potrivnicul credinței?

Așa spunea cineva drag mie, cu pieptul bine umflat, spre a-și sublinia importanța și deșteptăciunea: ”frica e opusul credintei”. Și între cei care au auzit, nimeni n-a avut nimic de zis.

Doar în mine mi s-a părut că a protestat ceva sau cineva instantaneu. Nu, serios? – mi-am zis. După care mi-a plăcut și am tăcut. De ce nu, mi-am spus în sinea mea. A crede e a te încrede. Nu se face Dumnezeu luntre și punte să te izbăvească de orice necaz? Nu e de datoria mea să am încredere că există leac de orice boală, scăpare din orice norocire? Să mă las pradă oare deznădejdii?

Am văzut și o carte de colorat intitulată în germană: ”Sei furchtlos” (fii fără frică). Am mai găsit și un medalion oferit spre vânzare pe net care-mi recomanda să fiu ”fearless in the pursuit of what sets my soul on fire”.

Frica, la postmoderni

Altă dătătoare de sfaturi li se bagă pe gât fetelor cerându-le să ”Fii autentică. Fii fără frică. Fii tu însăți”. Măi să fie, mi-am zis. Și m-am luat singur la ceartă: ce nu e bine oare în a li se cere fetelor să dea cu tifla ”poliției perfecțiunii”, să nu le fie frică să se placă grase, urâte și pline de coșuri?

M-am luat la refec, de vreme ce-am realizat că poate nu e tocmai bine pentru sănătate să li se răpească obezilor pofta de a face sport? Nici pentru acostarea prințesei pe cal alb la care ar putea visa orice adolescent și care poate, cine știe, chiar apare și-și dorește un prieten cu gabarit normal? Sau viceversa, pentru achiziționatul prințului, care caută o cenușăreasă zveltă?

Mi-am amintit cum mă ”gândeam” eu, în neghiobia mea, în adolescență. Când mi-a trecut prin cap măgăria de a șoca lumea așezându-mă pe șinele de tramvai. Dacă Dumnezeu vrea să trăiesc, nu mă va scăpa? De ce să-mi fie frică? Misteriosul meu înger păzitor a icnit din rărunchi și-a protestat în mine, energic.

Bănuiesc că mi-a salvat viața nu numai atunci. Mai nou, a mai protestat o dată, când am auzit că ”frica” ar fi ”opusul credinței”. Cum adică? Mi-e frică, deci am căzut automat, orice aș face, în ateism? Mi-e frică, deci am devenit perfid? Mi-e frică, doar pentru că m-au apucat, mai știi, îndoielile? Dar atunci oare ce e cu frica de păcat?

”Necredință!” – strigă postmodernul din rărunchi: ”păcătuiește cât te țin brăcinarii! Realizează-te! Fii tu însuți! Fii blând cu tine însuți! Sunt atât de mândru de tine!” – (după ce ai făcut o netrebnicie sau ai încasat un eșec cât casa). Sau: ”Nu vei putea deveni stăpânul vieții tale peste noapte”, (după nenumărate nopți, ani și decenii de eșecuri). Căci, deh, eșecurile ar fi ”mai bune” decât succesele.

La bursa barbariei

Am avea multe motive să ne temem de acest set de încurajări postmoderne. Ca și de antropologia unor Dryden și Rousseau. Care plecau de la premisa aberantă că omul ar fi tare bun, doar societatea și civilizația l-ar perverti, astfel încât ar ajunge să se resălbaticească pentru ca să se reînnobileze.

Câți nu se vor fi lăsați prostiți de ideea ”aristocrației” sălbaticiei? Una, să recunoaștem, generoasă, de vreme ce tindea să ridice rangul primitivului. Dar numai cât timp evoluția canibalului, care-și sfârteca victimele de vii, nu se oprea la gătitul lor în cazan.

Azi, canibalii postmoderni au cam încetat să se mai ospăteze clasic. Dau drumul la războaie de agresiune ca în Ucraina și înghit popoare întregi, ce să se mai încurce cu jumătăți de măsură? Cu unul-doi nefericiți la ceaun?

Dacă ne e frică de căpcăuni ca Putin însemnă că am devenit subit necredincioși? Dar dacă ne temem că Iohannis și cleptocrația vor sfârși prin a ne distruge nu doar democrația, ci și omenia?

Și apropo de frică și credință. Cartea cândva celebră, ajunsă chiar cea mai citită tipăritură din toate timpurile pe vremea galaxiei Gutenberg, înainte de epoca lui Ion, inteligentul artificial și a textingului de mesaje ”date“ toată ziulica pe whatsapp, conține zeci de versete care contrazic net ideea că frica ar fi opusul credinței. Ba chiar, destule care o recomandă ca desțelenind calea regală întru obținerea vieții, înțelepciunii și păcii.

La ce e bună frica

”Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului Dumnezeului tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău”, se întreabă retoric a cincea carte a acestei Scrieri a Scrierilor. (10:12)

Tot ea ne îndeamnă să înțelegem, în Iov, faptul că, ”iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere.” (Iov 28:28), iar în Psalmi (25,14) că ”prietenia Domnului e pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură”.

Și tot psalmii invită ”tot pământul să se teamă de Domnul! Toţi locuitorii lumii să tremure înaintea Lui! ”(33:8), pentru ca în psalmul 111 să precizeze unde se găsește începutul înțelepciunii: în ”Frica Domnului; toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă, şi slava Lui ţine în veci”.

În fine, proverbele ne avertizează să ”nu ne socotim singuri înțelepți”. Mai bine: ”teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!” (3:7) ”Frica de Domnul” fiind detestarea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăște El. (8:13) Căci ”frica de Domnul duce la viaţă, şi cel ce o are petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire.” (19:23). Idei, pe care și le asumă și înțeleptul înțelepților, regele Solomon, de vreme ce-și încheie misteriosul Ecleziast așa: ”să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui” (12:13).

Antidotul fricii

Dar nu înseamnă această datorie, de a ne teme de Dumnezeu, doar respectul și reverența în fața Lui (și, de bună seamă, a celor autorizați să-L reprezinte? Ba da. Și totuși: nu numai. Implică de pildă și obligația de a ne teme și a ne feri să facem să roșească obrazul aproapelui nostru, creat după chipul și asemănarea Lui.

Să dârdâim deci câte e ziua (și mai ales noaptea) de lungă? Să fim anxioși? Să ne fie frică și de umbra noastră? Defel. Are și frica ac de cojocul ei. Manifestată în faptele noastre bune, iubirea, zice un truism, ”este mai tare” (decât frica). Chiar este. Și ceva mare în ea are. Are puterea de a ne ajuta în viață. Mult. Și de a ne scoate la lumină. Una care nu se lasă îngenuncheată.

Iată în ce cred. Opusul credinței? Trădarea. Iloialitatea. Și potrivnicul iubirii? Nu e ura, ci, cum zicea Elie Wiesel, indiferența.
Indiferența față de Cuvânt. Și față de un legământ. Indiferența, iată și contrariul credinței.

LE. Un foarte respectat înțelept a adăugat acestor considerații niște observații foarte lămuritoare, pe care mă grăbesc se le adaug aici. Potrivit Prim Rabinului României, Raphael Schaffer, noțiunea de ”frică” trebuie împărțită în două categorii distincte. Una e precauția, alta este frica. ”Precauția este o îndatorire. Ea nu contrazice credința. Avem datoria să luăm, în limite rezonabile, toate măsurile pentru a ne proteja de daune. După ce am luat toate măsurile de precauție, sau în cazurile în care suntem expuși pericolelor fără posibilitatea de a ne proteja, neînfricarea este un semn al credinței. A fi neînfricat nu înseamnă a fi convins că totul se va termina cu bine. E liniștea sufletească a celui care are încredere că oricare ar fi cursul pe care îl vor lua lucrurile, D-zeu îl are în pază.”.

Aș mai anexa acestor lămuriri observația că mi se pare obligatoriu de distins între frica de D-zeu și cea față de oameni. În ciuda tuturor dificultăților teodiceei, în bunătatea (și dreptatea) Celui dintâi se poate avea necurmat încredere. În schimb, potrivit antropologiei biblice, (alta decât a lui Rousseau) omul nu e (în sine) nici bun, nici rău, ci: și bun, și rău. Dar, din fericire, se poate ameliora.