Alegerile americane. Și cui e frică de lupul cel rău?

Republicanii se pregătesc să recaptureze controlul asupra Congresului american în alegerile legislative marți. Unde nu domnește încă, dreapta revine la putere. Dreapta care nu mai e ce-a fost, ci reprezintă, azi, în vaste părți ale Occidentului, acea parte a spectrului politic care a preluat de la progresiști datoria de a se îngriji ca societatea să fie nu doar nominal, ci realmente liberă și să rămână, dacă poate, echitabilă, prosperă, democratic guvernabilă și la adăpost de abuzuri justificate mesianic-secular, pseudoreligios, ideologic.

Dreapta nu e însă unitară, ci cu cântec. Și nu lipsită de extremiști. Sau populiști. Sau oportuniști. Sau politicieni rău informați. Nici republicanii nu fac excepție. Unii dintre cei trumpiști sunt gata să sacrifice interesele lunii libere, în măsura în care cred, ca și extrema stângă din partidul democrat, că prea ar fi fost ajutată Ucraina și că banii băgați în Zelenski ar fi fost mai bine investiți pe plan intern.

Republicanii putiniști, din fericire nu foarte mulți, ar fi vârât fondurile economisite prin neajutorarea Ucrainei în combaterea criminalității și a imigrației ilegale, dezlănțuite sub Joe Biden de parcă n-ar mai exista și un mâine. Ca și cum nu s-ar găsi bani și pentru consolidări interne, și pentru sprijinirea țării agresate de un regim antiamerican, precum cel de la Moscova,

Nici extremei stângi din Partidul Democrat Putin nu-i e frică de Bau Baul de la Moscova. Recent, zeci de congresmeni ultraprogresiști i-au cerut lui Biden să ceară Ucrainei să negocieze cu dictatorul de la Kremlin.

Extrema stângă democrată ar turna fondurile luate de la gura Ucrainei în noi ”cadouri” scumpe, făcute electoratului în răspăr cu legile economiei și în instigarea la ură împotriva Judecătorilor Supremi care au decis că avortul nu mai poate reclama statutul unui drept constituțional, fiind de competența autorităților din variile state să decidă asupra lui. Și ar fi alocat sume considerabile betonărilor ideologice în siajul expansiunii corectitudinii politice, al ”Teoriei” rasiste, zise ”critice a raselor” și în alte demențe doctrinare postcoloniale, de gen și ecologiste.

De ce revine pe val dreapta

Or, sătui de iluziile pe care le impun autoritar clericii noilor religii seculare, electoratele tind și peste ocean să revină la matcă și la vechi valori. Începutul l-a făcut Marea Britanie. Ai cărei conservatori și-au dat însă cu stângul în dreptul, discreditându-se teribil. Totuși, mulți britanici știu că stânga laburistă nu-i poate guverna.

În Israel, dreapta s-a impus mai clar decât oricând în ultimele decenii. Și anume în formula unui premier de centru-dreapta flancat de formațiuni național-religioase ale căror valori sunt cordial detestate de stânga progresistă. În Franța, unde nu s-a arătat nici echitabilă, nici libertară, ci masiv resentimentară, dreapta a ratat accesul la Elysee, dar cea populistă, lepenistă, domină Adunarea Națională, făcându-i viața grea și țara neguvernabilă președintelui Macron. Lipsa liderilor convingători, realmente conservatori, iar nu revoluționari populiști a afectat și puternic divizata Brazilie, o țară tăiată pe din două, în care Bolsonaro a supralicitat, pierzând la mustață. Cetățenii, vădit, vor conduceri competente, care să și dea impresia că sunt competente.

Și serioase. Nu excentrici zeloși. Iată de ce s-au impus lejer lideri pragmatici în Italia și Danemarca (unde a câștigat o social-democrată care ar face figură bună în orice partid creștin-democrat cu opțiuni ferme, de dreapta).

Că în SUA, republicanii se pregătesc să se întoarcă la butoane în Congres ține, parțial, și de prestația grotescă a lui Joe Biden. Care a declarat, recent, truismul potrivit căruia în America ”democrația e în pericol”, după care a încercat să-și ilustreze spusa prin instrumentalizarea unui atentat comis de un alienat mintal în plin delir schizofrenic asupra soțului șefei majorității democrate din Camera Reprezentaților, Nancy Pelosi.

Atentatorul, un canadian aflat ilegal în SUA, trăia într-un microbuz pe care scria că ”nu va răsări soarele, cât nu dispare capitalismul”. Iar partenera sa l-a caracterizat drept de stânga. Dar în declarațiile politicienilor democrați, inclusiv ale președintelui, progresistul s-a transformat, miraculos, într-un imaginar ”trumpist”, continuator, chipurile, al revoltei adepților fostului președinte Trump de la 6 ianuarie 2021, când poliția i-a lăsat în chip misterios să pătrundă în Congres pe demonstranții care nu credeau că Biden a câștigat corect alegerile de acum exact doi ani.

Or, nu doar nerecunoașterea rezultatului scrutinului prezidențial de către republicani pune democrația în pericol, cum sugerează Biden și stânga din Apus. La urma urmei, nici democrați ca Stacy Abrams n-au admis și nu acceptă că au pierdut alegeri corecte. Și i-ar fi stat bine președintelui superputerii să înțeleagă că instrumentalizările, în scopuri politice și electorale, ale unor violențe comise de niște dezaxați de felul lui David DePape, sunt faptele – inclusiv prezidențiale – care discreditează și pun în mare pericol democrația.

Biden nu e, desigur, la prima lui strachină. Aflat prima oară consistent în afara Casei Albe și a locuinței sale din Delaware, președintelui i s-a dat voie recent de la Washington să investească o zi întreagă în confruntarea cu lumea liberă și cu necesitățile alegerilor legislative. A petrecut-o gafând în serie, fără frâne, în Florida. Căci e limpede.

Președintele și-a depășit iremediabil nivelul de competență. Pur și simplu nu poate funcționa ca șef de stat. La un moment dat a declarat, vai, că inflația s-ar datora ”războiului din Irak”. Țara în care, potrivit lui, ar fi murit, chipurile, fiul său Beau, decedat în fapt acasă, în urma unei boli necruțătoare. După care, în aceeași zi, președintele american a călcat în străchini și a treia oară. A afirmat că l-ar fi întâlnit pe insul care ar fi inventat insulina. Or, cu antisemitul Paulescu sau cu cei despre care se afirmă că i-a plagiat românul e cert că Biden nu s-a putut vedea decât în vis.

Lupul cel rău și lupul amnezic

Cum a ajuns el la Casa Albă? Prin abundenta demonizare a lupilor răi. A oricărui conservator și a oricărui republican neobedient față de dictatele stângii. Și cu atât mai mult a neascultătorului Trump.

Care s-a dovedit – cu 75 de milioane de voturi primite în 2020 – net mai popular decât toți președinții și candidații la președinție americani din toate timpurile în afară de Joe Biden. Ca Trump să poată fi dislocat de la Casa Albă, democrații au încercat să depisteze și să ridice pe scut un politician cotat ca moderat, deci înzestrat cu oarecare șanse la electoratul american. Or, Biden nu mai e nici moderat, nici președinte și comandant suprem în înțelesul propriu al cuvântului. Pentru că deciziile cu adevărat importante le adoptă consilierii săi, nevasta, stafful Casei Albe, oricine în afară de el și de vicepreședintă, aleasă pe bază de sex și de rasă, care pare și mai incompetentă decât șeful ei, astfel încât se râde în SUA de ea chiar mai copios decât de gafele prezidențiale.

Și nu mai e vorba doar de contraperformanța retragerii intempestive și demente a trupelor americane din Afganistan. Ci și de lumea războiului ruso-ucrainean. Spectacolul degringoladei de la Washington și absența descurajării în politica americană față de Rusia au condiționat agresiunea Moscovei în Ucraina. Tot politica lui Biden și a elitei americane a contribuit la intensificarea crizei prețurilor. Inflația a luat razna. La fel obrăznicia și virulența teroristă a tiraniilor de la Moscova la Beijing și de la Fenian la Teheran, unde se constată o multiplicare și accelerare fără precedent a impulsurilor dictatoriale, anitocccidentale și a propensiunii spre crime și agresiuni.

Ceea ce e clar e că, avându-l pe Biden la cârmă, s-a adumbrit și destinul superputerii, și traiectoria Vestului, ale cărui semnale de anemie l-au determinat pe Putin să-și comită propriile greșeli și crime catastrofale nu în ultimul rând pentru Rusia, prin declanșarea războiului său de agresiune. Război pe care, deși Rusia l-a pierdut în mod vădit din a 209-a zi de ciocniri, continuă în virtutea inerției, pentru că asasinul și imbecilul dictator nu vede (și nici n-are) o cale de ieșire pentru el convenabilă din nenorocirea pe care a provocat-o, bazându-se pe senilitatea lui Joe Biden.

Pe catafalc: meritocrația. La reanimare: democrația.

Cum s-a ajuns aici? Între altele, prin îngroparea meritocrației. Nu doar în țara postcomunistă și securistă a plagiatorilor de pe malurile Dâmboviței. Ci și peste ocean. Unde s-au distrus universitățile. Unde s-a lansat inițial, acum un secol, un program antisemit de menținere în afara universităților de mare calibru, ca Harvard, a studenților evrei. Program aplicat mai subtil, în ultimele decenii, în numele antirasismului, sub frumoasa denumire de ”affirmative action”, spre a se acoperi un fenomen oribil. În speță un program ilegal și rasist. Unul, al ipocriziei elitei albe de peste ocean, care își semnalizează, prin el, preeminența.

În cauză e sistemul aprobării locurilor de studii în facultățile de Ivy League pe baza unui rating în care candidații la studii sunt evaluați nu doar în funcție de note și performanțe, ci și de culoarea pielii. Sistemul îi discriminează, ce-i drept nu pe față, dar anticonstituțional, în primul rând pe asiatici. Dar și pe albi și pe evrei. Căci le conferă prioritate la obținerea de locuri de studii în cele mai râvnite și mai rentabile școli de elită ”oamenilor de culoare”, hispanici sau afro-americani.

În apărarea acestui program rasist se susține încă, în ciuda evidenței și probelor dovedind discriminarea și caracterul ei pernicios, că acțiunea afirmativă ar asigura ”diversitatea” rasială și etnică, menită să ajute grupuri defavorizate.

Or, statisticile, dacă nu și studiile pe termen lung, câte există, nu sprijină acest punct de vedere. La fel de falsă e ideea că bărbații ar umbri în lumea universitară femeile și ar fi nevoie de cote, precum cele de care beneficiază minoritățile etnice și rasiale. Pe moment, învață în colegiile americane și în universitățile din vestul Europei net mai multe studente decât studenți.

Asemenea discriminări, excepții de la egalitatea de șanse și în fața legii, zise și ”demersuri preferențiale”, ori ”afirmative”, adoptate în numele unei presupuse ”antidiscriminări”, sunt în realitate profund inechitabile și discriminatorii, nu doar ilegale și anticonstituționale. Sunt și ipocrite. Și sunt porți deschise corupției, violenței și extremismului într-o societate clamând mai mult decît oricare idealurile ei etice, în timp ce admite în mijlocul ei o nedreptate crasă, în timp ce promovează discrepanța între grupuri și politici identitare care constituie cel mai fertil teren pentru orice mișcare de masă, pentru orice colectivism, fanatism, terorism și totalitarism.

Ultimele redute rezistând inchiziției

Judecătorii Curții Supreme americane urmează să tranșeze constituționalitatea așa-zisei ”acțiuni afirmative” în următoarele luni. Și se estimează că e probabil să pună capăt rasistei practici chipurile antirasiste. În varii țări, inclusiv în Germania, puterea judecătorească e ultima stavilă în calea tiraniei extremei stângi și a definitivei demontări a democrației liberale în numele ”democrației liberale”. Clamând obsesiv ”diversitatea, echitatea și incluziunea”, societatea dă semne să devin[ tot mai puțin diversă, liberă, echitabilă și inclusivă, tot mai intolerantă față de opiniile admise. Și, deci, tot mai puțin democratică. Și, în ciuda afișatului ei progresism, tot mai segregaționistă, mai reacționară, mai ferm întoarsă spre politici identitare de tip nazist.

Acceptarea unei astfel de societăți recapturate și supuse unui nou colectivism totalitar întemeiat pe resentiment și pe apartenența la un grup identitar, etnic, rasial, ori sexual, ca și pe pretenții pseudoștiințifice, date, pseudoreligios, drept indiscutabile, nu se poate face pe bază de argumente, de fapte și logică. Ea reclamă o suspendare a judecății critice, a dialogului, a discuției în contradictoriu, a libertății de opinie. Care, laolaltă cu libertatea exprimării, cu libertatea de conștiință și religioasă, cu egalitatea în fața legii și cu respectarea votului majorității constituie fundamentul democrației. Abia după reconsolidarea acestui fundament pare că se va putea reveni la democraticele confruntări electorale de tip clasic.