N-am citit nimic mai trist decât postarea unui prieten care, după decenii de luptă aspră cu infamia cleptocrato-securisto-putinistă din țară și din instituția credinței sale se declară zdrobit. Și anunță, înfrânt, că se retrage în tăcere și în noncombat. M-a devastat. Am rămas mut, un timp.
Căci îl știu luptător tenace. L-am admirat enorm pentru perseverența, pentru temeritatea lui. Înfrângerea, să fie clar, nu-i doar a lui. Sau doar a celor alături de care a luptat în toți acești amarnici ani. Pe ei îi lipsește de brațul și de capul său destoinic, de cavaler al unei Românii demne, libere, curate, secerate de o curvă dornică de jaf, petreceri și distracții. Nu ei pierd însă totul.
În timp ce-l văd îndepărtându-se, învăluit deja în umbrele și în tenebrele apelor adânci în care mi se pierde și se scufundă prietenul, eu mă revolt. Merită afurisită cetatea care l-a trădat și l-a cedat dușmanilor și disperării pe acest vrednic luptător. Vai de tine, oraș sedus, prostit și pângărit, vai de tine, comunitate idolatră care-ți permiți să schilodești destine, să nenorocești speranțele unor tineri care-ți dedică ție întreaga lor inimă și minte, vigoare, forță și putere, iar tu-i disprețuiești.
Dar plâng, nu blestem comunitatea lăsată de izbeliște de acest om înfrânt după o viață de strădanii și de război cu răul. Plâng România, care, după 33 de ani de la nădejdea Revoluției, se scufundă iată în depresie, în timp ce dregătorii ei îi refac statul polițienesc, cu legi strâmbe și o justiție nedreaptă.
Spectacolul cleptocrației care-și dă sieși liber la furat și își conferă pe bandă rulantă pensii speciale, avansând în Parlament proiecte de legi și mai năpăstuitoare ale justiției decât cele din ultimii ani e moralmente pustiitor. E o uriașă bătaie de joc la adresa celor care au sperat ca România să devină un autentic stat de drept, dar au ajuns să-și văd țara părăsită de cei mai buni.
Rătăcind, unii nu mai găsesc nici în Vest libertatea la care năzuiseră și demnitatea la care e natural să aspire orice ființă umană. Cum să nu fie disperați oamenii care mai cred în virtuți și detestă jegul, când la toate acestea se adaugă nesimțirea groasă a ziariștilor de gang din România, șantajiști, ”acoperiți”, corupți, care-și trag de urechi colegii mai competenți pentru lipsă de profesionalism, de vreme ce nu și-au asumat, ca mercenarii presei, mințitul de popor la televizor?
Cum să nu fie sumbră perspectiva celor care asistă la degringolada și căderea unor clerici ce-și tăvălesc sutana în noroi corupând sufletele mai naive din poftă de lux și de profit? Cum să nu capituleze și cei mai temerari bărbați, văzând succesul unor filozofi de doi lei mistificând, relativist, adevărul fărădelegii unui Putin, în ideea că, dacă-i zici crimei crimă și răului rău, ai devenit un prezumtiv ”director de conștiință”, care nu le lași loc de-ntors gândirii ”nuanțate și diferențiate”, ”gândirea”, pentru care crima nu e neapărat chiar crimă, iar răul nu e poate decât un răuț micuț.
Cum să nu fie neagră panorama unui viitor, în care D-zeu e declarat ”mort”, numele Său e hulit, cuvintele-și pierd noima, limbajul se închircește mincinos, generozitatea se pipernicește, iubirea se usucă, otrava se preface în fluviu și se varsă în mările lumii, zădărnicind și libertatea, și dreptatea?
Dar nu ajută nici tristețea, nici disperarea, nici retragerea în noncombat. La luptă, frate! Nu-ți bucura dușmanul! Nu-l întări, fugind! Ești la pământ? Ridică-te! Ești în genunchi? Trage nădejde din îndurarea Cerului și din virtutea învățată din strămoși, din loialitatea celor care n-au rupt rândurile și se confruntă curajos cu inamicii lor. În timp ce scriu aceste rânduri aud c-a debutat în fine controfensiva ucraineană de la Herson. Înving acum? Nu știu. Dar știu că vor învinge în final.
Iar tu? Să nu mai fi cu ei? Să dezertezi și să-ți ratezi victoria? Cât poate ține spada brațul, n-o lăsa să cadă în glod! Că nu îți aparții doar ție! Și nu îți aparține ție să decizi când ai luptat destul!