Unitatea Vestului? A NATO? Desigur! Dar fără Turcia și Macron

Mult s-au mai invocat în ultima vreme unitatea Alianței Nordatlantice, noua ei vigoare și importanța ieșită din comun a solidarității apusene, a unui Vest care să glăsuiască pe o singură voce. Dar nu pare a fi mare lucru de capul ei.

Părea chiar că, de bine de rău, s-a găsit acest glas și tonul just al melodiei sale. Care are menirea de a orienta apărarea națiunilor lumii libere în fața unei Rusii neocoloniale și imperaliste în plin delir genocidar și ”ruscist”, cum i se spune mărcii autohtone, rusești, a fascismului și neostalinismului.

Pe notele acestei splendide arii, America și NATO au salutat lovitura grea aplicată Moscovei, care a fost decizia Suediei și Finlandei de a adera la Alianță Nordatlantică. E vorba de organizația care, grație articolului ei 5, garantează oricărui stat membru agresat ajutorul militar al celorlalte.

De acest articol și pact au beneficiat în ultimele șapte decenii și turcii, nu doar europenii. Că președintele Franței a anunțat nu de mult că NATO ar fi pasămite ”în moarte cerebrală” n-a omorât Alianța, ci credibilitatea lui Macron și a Parisului. Cu ajutorul agresiunii rusești, NATO a reînviat ca Phoenix din cenușa în care dușmanii ar fi dorit s-o vadă transformată.

Aparenta opoziție turcă

Mai nou însă Turcia a semnalizat că nu vede ”pozitiv” aderarea la NATO a Suediei și Finlandei. Căci, dixit Erdogan, cele două țări ar fi ”tractiruri ale teroriștilor kurzi”. Or, dacă se va opune, Erdogan va putea bloca prin veto aderarea celor două țări scandinave. Căci pentru aderări e nevoie de unanimitate în Alianță. Ce omite să precizeze, însă, Erdogan? Șase aspecte cheie:

1) că el însuși e hangiul și birtașul islamist al unei Rusii, de la care a cumpărate rachete antiaeriene S-400 șocându-și aliații occidentali;

2) că, din acest motiv, Turcia nu mai e considerată de americani un partener loial și credibil, căruia să i se poată încredința avioane de vânătoare ultramoderne, de tip F-35;

3) că Turcia islamizată își bate joc de valorile NATO, care sunt eminamente democratice, de vreme ce și-a nivelat presa și justiția, edificând o dictatură pură și dură care cu statele de drept n-are și nici nu va avea vreodată nici în clin nici în mânecă;

4) că Ankarei îi e frică de ruși, al căror satrap sirian, Assad, un criminal în masă, nu-i e deloc prieten Turciei și se află la Damasc, la o aruncătură de băț de granițele Turciei, deși aliatul lui Putin și al Iranului a profitat din plin, în 2019, de pe urma agresivei invazii antikurde a Turciei în nordul Siriei;

5) că n-ar zice nu la încă un atu bun de folosit pentru a obține credit mult la Moscova, cea ultragiată și inflamată de noua extindere a Alianței;

6) și că, în conflictul ruso-ucrainean, Erdogan s-a gândit să joace la toate nunțile. Turcia se dă mediator într-un conflict în care e evident că nu e nimic de mediat, căci Rusia nu acceptă acorduri negociate, ci vrea capitularea necondiționată a Ucrainei (și va sfârși prin a o recolta pe a Moscovei).

Ankara crede că e scutită, în calitatea ei de ”mediator”, de datoria elementară de a se alătura sancțiunilor occidentale. Culmea, nimeni nu-l ceartă pe Erdogan pentru impostura și cinismul lui, nici pentru că, date fiindu-i valorile, țara sa n-are ce căuta în NATO și ar trebui exclusă din Alianță.

Dar nu e esențială Turcia?

E adevărat că Vestului îi trebuie unitatea ca aerul. E adevărat că are nevoie de solidaritate. Și că NATO nu se prea poate lipsi de Turcia în flancul ei sudestic. Dar Alianța n-are nevoie de o Turcie perpetuu șantajistă, care, pentru un pumn de dolari și-n numele unor interese particulare o trădează sistematic, nu doar politic și axiologic, ci și în momente esențiale, de criză securitară și de pericol.

E timpul ca liderii Alianței să se gândească la niște contramăsuri vitale. E obligatoriu, pentru cazul în care nu conving Turcia să renunțe la semnalizata opoziție împotriva aderării statelor scandinave, să-i imite pe britanici. Și să încheie imediat cu Helsinki și Stockholm tratate similare celui al Regatului Unit, de apărare mutuală cu țările amenințate de ruși în nordul continentului.

În plus, e cazul să se gândească la rapida înființare a unui NATO 2.0, din care să nu mai facă parte decât cine merită realmente. Nu e obligatorie desființarea celei actuale.

În schimb e nevoie de un pact suplimentar, structurat astfel, încât să nu mai poată fi trădat și snobat, cum s-a întâmplat prea frecvent, în trecut, când francezii, iar apoi turcii (ba chiar o vreme și nemții) și-au bătut joc din plin și cu impunitate de americani.