La Bruxelles, eșecul lui Eric Zemmour a stârnit o răsuflare de ușurare care s-a auzit până în cele mai îndepărtate colțuri ale continentului. Se prea poate însă ca ușurarea să fie prematură.
Normal că Zemmour a eșuat. Francezilor n-avea cum să le placă faptul că antiimigraționistul politician antipolitician a declarat, prin 2018, la patru ani de la invazia criminalului lider de la Kremlin în Crimeea și în estul Ucrainei, că se visează „un Putin francez”, după ce oamenii au văzut crimele comise de tiran în 2022, prin armatele sale invadatoare în țara vecină.
Acesta este unul din motivele pentru care Zemmour, care s-a distanțat tardiv de agresorii ruși, condamnându-le războiul purtat în Ucraina fără vreo tragere de inimă s-a prăbușit în sondaje și a ajuns să ia până la urmă doar puțin peste 7%. Iar celălalt, că s-a plasat pe un culoar radical, care, în ochii multora, i-a transformat concurenta de dreapta într-o centristă eligibilă. Or, ea nu e de fapt centristă.
O clasificare tot mai problematică: stânga și dreapta
Marine Le Pen și-a îndulcit enorm pozițiile de dreapta pentru a părea eligibilă electoratului de centru și a terminat prin a fi o combinație radicală, prost amalgamată, de dreapta și de stânga.
Iată una din marile probleme ale scenei politice franceze. În Hexagon, dreapta și stânga nu prea mai există. Dreapta, demonizată sistematic în massmedia, de un deceniu, a ajuns să fie considerată extremistă chiar și numai dacă exprimă cele mai benigne idei conservatoare. E normal să le apară multora ca ineligibilă. Parte din dreapta a interiorizat această descalificare și se urăște, fugind de sine, ca Angela Merkel, spre a îmbrățișa stânga.
Așa că furia pe elitele progresiste se canalizează lesne și spre comuniști. În scrutinul prezidențial s-a impus o majoritate extremistă (din care face parte și Jean Luc Melenchon, troțkistul parvenit pe locul trei în competiția primului tur, cu circa 22%), în fața unui electorat de centru, de centru-stânga și de centru-dreapta, reprezentat de Valerie Pecresse, de socialiști și de Macron care, practic, a implodat.
Un electorat furios
Iată motivul pentru care Macron n-are motive să exulte că a reușit să ia mai multe voturi decât scontase, după o campanie electorală la care a refuzat, arogant și trufaș, să participe. A fost cotat de mulți ca răul mai mic. Chiar dacă cele 28 de procente ale sale îl avantajează, despărțindu-l de cele doar 23% ale șefei Adunării Naționale, Marine Le Pen, președintele în exercițiu al Franței știe că are de dat o bătălie grea. Al cărei deznodământ e departe de a fi la fel de clar, precum îl dau sondajele.
Pentru că electoratul francez (la fel ca și altele electorate europene) e profund dezabuzat, divizat și ostil elitei politice, culturale și economice al cărei exponent e Emmanuel Macron. Acesta e clivajul principal al Franței: nu împărțirea țării în oameni de stânga și de dreapta, ci dezbinarea bogaților și săracilor și dihotomia elite-oameni de rând. A căror principală grijă – ca și a altor europeni – e inflația, scăderea galopantă a puterii lor de cumpărare, stagnarea economică, decăderea și pierderea de viteză a Europei față de chinezi.
Mișcarea vestelor galbene, furia generată de restricțiile în parte draconice și economic extrem de pernicioase ale celor doi ani de măsuri antivirotice, ciocnirile culturale tot mai dure cu o imigrație care nu se lasă integrată valorilor republicane ale societății au modificat radical geografia politică a Franței.
Avantajul și handicapul lui Macron
Pe moment, președintele Macron mai profită de pe urma războiului din Ucraina, în raport cu care candidații dreptei (orbiți de clasicul antiamericanism gaullist și de falsele pretenții creștine, anti-woke, ale lui Putin) au adoptat poziții vădit ambigue, contradictorii și contraproductive.
Or, spre fericirea lui Macron, în vremuri de criză, puțini marinari sunt dispuși să-l mazilească de pe puntea principală pe căpitanul navei care se luptă cu talazurile furtunii. Și mai puțini, să-l arunce ca pe Iona, de la bord, în valuri.
Dar furia și supărarea pe elite au crescut considerabil în ultimii cinci ani de erori și semeție prezidențiale. În fond, și acum cinci ani o mare parte a electoratului lui Jean Luc Melenchon a trecut cu arme și bagaje, în scrutinul de balotaj, de partea șefei Frontului Național, devenit Adunarea Națională, Marine Le Pen.
Dar nu le-a cerut acum Melenchon, de patru ori la rând, ”să nu-i dea nici un vot doamnei le Pen” în cel de-al doilea tur de scrutin? Ba da. Dar Melenchon nu le-a spus să-l voteze pe Macron.
Iar Melenchon nu e proprietarul electoratului său. Nici Pecresse nu e patroana celor aproape 5 % care i-au dat votul. Alegătorii vor face mai degrabă ce simt că e bine să facă și vor ștampila ce-i îndeamnă rărunchii să ștampileze. De votul celor care vor opta pentru Le Pen, sau o vor refuza, abținându-se, ori votând pentru Macron va depinde rezultatul final. Și e un fapt că, pe majoritatea, rărunchii îi îndeamnă să opteze clar împotriva elitei pariziene. Al cărei lider politic e Macron.
Aici se ascund mesajul și tragedia acestui scrutin. Una din cele mai mari și mai prospere țări ale Continentului și ale lumii are un electorat majoritar radical, deschis mesajelor antieuropene, poate chiar celor extremiste, revoluționare, antidemocratice, antiamericane și antioccidentale. Se pune întrebarea: de ce? Oare chiar cred eurocrații și elitele de stânga ale Europei că nu au nicio vină? Că nu le apasă nicio culpă? Că n-au contribuit cu nimic la această deplorabilă stare de lucruri, care a scos din jocul politic conservatorismul ponderat?