Cum au ajuns România, Germania și metropolele apusene victimele extremismului?

Unde fugea Călin Georgescu dis de dimineața? La bazin, cu trei ore înainte de deschidere? În Italia, cum se afirmă? Nu, nu asta e problema noastră majoră. Ci cum a ajuns oare un ”guru” cu doxa vag defectă să ne preocupe într-un ev al marilor schimbări politice?

De ce au declanșat fanii lui ciobani violențe în Piața Victoriei? Pentru că sunt manipulați și smintiți. Dar de ce un număr minoritar, dar incredibil de mare de români țin cu un extremist secu-legionar de obediență putinistă, deși istoria și toate argumentele susținute de experiență le demonstrează că securitatea, Legiunea și Putin și-au condus fanii și națiunile spre cataclism?

Păi oare ai cui sunt comuniștii estgermani care s-au înfrățit cu islamismul, dacă nu ai stăpânilor lor de la Kremlin, nu doar ai căpeteniilor din Hamas și Iran?

În ciuda aparențelor și diferențelor dintre est și vest, răspunsul la întrebările privindu-l pe Kremlinescu sunt, culmea, înrudite îndeaproape cu dezlegarea misterului alunecării în extremism a unor vechi democrații apusene.

Cazul german. Și islamist, antisemit.

Asaltată de radicali de stânga și de dreapta, Germania poate servi drept exemplu. Până și social-democrații germani, aflați de mult în flirt cu extrema stângă, s-au speriat rău de triumful repurtat la Berlin de comuniștii pro-islamiști și antisemiți. Care au obținut în capitala Germaniei peste un sfert din sufragiile alegerilor regionale de duminică. În timp ce populiștii de dreapta din AFD au învins în Mecklenburg-Vorpommern și și-au dublat numărul de voturi la Berlin.

Cine sunt comuniștii berlinezi? Conduși de o turcoaică pe nume Elif Eralp,  activiștii fostului partid totalitar al regimului comunist estgerman îi zic grupării lor ”Die Linke”, dar, în esență, e vechiul SED, o formațiune ”de unitate socialistă” exercitând monopolul puterii în fosta RDG.

Una ”îmbogățită” identitar și multicultural de neomarxism și postmodernism, care i-au imprimat noua sa orientarea islamistă, pro-teroristă, antisionistă și antisemită. Unul din potențialii primari ai cartierului berlinez Neukölln e palestinianul Ahmed Abed, care nu s-a dat în lături să-și facă publicitate electorală pozând cu simboluri ale terorismului islamist și palestinian. Și să-l acuze pe edilul orașului israelian partener al Berlinului de un imaginar ”genocid”.  

Împotriva eventualei alianțe a SPD cu acești extremiști pro-teroriști dând pe din afară de ură exterminatoare pe evrei, a avertizat fostul premier al landului Berlin, social-democratul Wowereit: ”Die Linke”, a spus el, trebuie să renunțe la planurile de naționalizare a imobilelor berlineze. Pe de o parte. Iar pe de alta, și să-și rezolve problema cu antisemitismul. ”SPD nu poate accepta să se pună în discuție dreptul Israelului la existență”. 

Uite că se poate. Chiar și la case democratice mai mari.

Și o și face în mare parte partidul parvenit în fruntea bucatelor pe baza masivei imigrații musulmane din capitala Germaniei, care domină cartiere ale metropolei și a ajuns, ca și New York sau Londra, să voteze în fruntea primăriilor extremiști de stânga musulmani cu orientare nu doar voalat antisemită.

Wowereit i-a cerut șefei comuniștilor ”o delimitare clară” de ura pe evrei și a afirmat că are impresia că Eralp ar fi ”dispusă să se delimiteze”, dar nu e sigur că se poate impune în interiorul partidului ei. E de-a dreptul ”mișcătoare” pioasa lui speranță în șefa unui partid virulent extremist.

Și tot pe-atât de jalnică. Declinul unei Germanii ajunse la mâna radicalilor nu e o chestiune nouă, sau limitată la regiunile ei ex-comuniste, cum e și România.

Dacă ar fi așa, problema ei politică majoră n-ar fi aceeași cu a Parisului, a Londrei lui Sadiq Khan, a unor zone întinse ale Marii Britanii, cu a New Yorkului lui Mamdani, a Californiei, sau a orașelor gen Dearborn, Michigan. Ea n-a început nici ieri, nici alaltăieri, dar e sigur că acutizarea chestiunii s-a produs sub cuplul Obama-Merkel, când Vestul a încăput pe mâna unui presupus ”liberalism”, constituind în fapt stângism frenetic și fanatic.

Marii ”enableri” și destabilizatori ai Europei

Matthew Syed, un comentator nota bene de stânga al ziarului britanic The Times, o numea la finele săptămânii pe Merkel drept ”adevărata extremistă a timpurilor noastre”, dimpreună cu ultra-progresiștii ei, iar nu populiștii de dreapta de felul lui Reform UK sau AFD.

Da, e vorba de aceeași Merkel pe care, spre rușinea lor eternă au periat-o intens, la București, Nicușor Dan și, vai, ex-ministrul de externe al României, Emil Hurezeanu, fostul consilier al liderului PSD, Adrian Năstase, infractorul condamnat la închisoare, pe când se mai condamna marea corupție în România. Iar partidele mai erau, în mod clasic, de stânga și de dreapta. Și justiția, deși defectă și coruptă, mai funcționa. În acea epocă parcă de mult apusă, formațiunile politice ajunse la guvernare în România și în Vest mai ”apărau granițe, controlau imigrația”, refuzau să-și falimenteze ecologist economiile, nu-și băteau joc de justiție și nu se ușurau cu boltă pe interesele cetățenilor lor.

Cum, just observat recent de un comentator al lui Syed, a început să se facă sub Merkel, din 2015. (Și adaug eu, sub Ponta, din 2012). Atunci, ea a permis unui milion de imigranți musulmani să treacă de granițele germane deschise. Alt milion avea să-i urmeze. Și multe altele au mai venit să destabilizeze prin import masiv de islamism restul Europei apusene.

Ce se știe mai puțin, e că Merkel a început să se alinieze programelor destabilizatoare ale extremei stângi occidentale încă din 2011. Când ea a hotărât, în răspăr cu bunul simț și interesele economice federale și europene, să distrugă energia nucleară germană, în paralel cu politica răsplătirii și stimulării agresiunii imperialiste a dictatorului rus, KGB-istul Putin, prin concesii politice și diplomatice multiple și prin masiv import de gaze rusești. Nu contează dacă, așa cum a fost suspectată și nu pare deloc improbabil, utecista Merkel a fost o turnătoare a STASI. Așa s-a afirmat, dar fără probe, căci arhivele rămân, vai, sub obroc chiar și pentru istorici, în privința obscurului ei trecut RDG-ist. Contează însă că Vestul s-a făcut culpabil de o impardonabilă naivitate.

Sâmburele problemei românești

S-a glumit mult, în România, pe tema ”băieților cu ochi albaștri”. Sintagma trimite în germană la naivi, nu la securiști. Sunt cei îndoctrinați (în Vest, de agitpropul marxist și islamist) să se creadă oameni ”buni” dacă se dau cu stânga woke și după ce neomarxiștii au schimbat clasa cu rasa și au trecut la politici identitare și eutanasie de tip nazist. Aceste politici ne solicită imperativ să alintăm tandru perversiuni, fantasme sexuale și pe demolatorii civilizației, de la teroristul cu keffieh și kalașnikov, care-și silește nevestele să poarte burka și copiii să se arunce în aer în metrouri, cafenele, sinagogi și aeroporturi, la distrugătorii de granițe și ucigașii de viață, de oameni, de familii, credințe și națiuni.

Căci dacă nu ne conformăm, suntem etichetați aberant, drept ”extremiști de dreapta” și ”fasciști”.  

În reacție la confuziile morale, intelectuale și politice răspândite în cooperare cu agitpropul putinist și securist de această dictatură totalitară in statu nascendi, ignorată vinovat de parte mare din elita românească, au început mulți români din Vest să voteze AUR, SOS și alți georgești.

Nu că n-ar fi avut antecedente naționale dezastruoase, ca Garda de Fier, Antonescu, stalinismul autohton și național-comunismul care a cununat Securitatea cu Legiunea. Dar efectul electoral al nefăcutelor istorice românești ar fi rămas marginale, dacă România democrată făcea lustrația ori măcar impunea reformele, în loc să admită deturnarea de către extremiști a dorinței schimbării. Și dacă nu tolera prea mult timp revizionismul istoric.

Nu e însă doar despre Garda de Fier și poliția politică a regimului comunist. Și nu e doar despre imitarea și promovarea de către extremiștii români a degringoladei occidentale sub pretextul combaterii ei. Sau, pretutindeni, despre imigrație necontrolată și incompatibilitatea culturilor lumii iudeo-creștine cu legionarismul, islamismul, extremisme de tip woke, de stânga și de dreapta, naziste. Ori cu putinismul, o specie de nazism bolșevic rusesc.

E și despre o defecțiune antropologică, manifestată acut mai ales în democrații liberale. E dorul multor propășiți ticăloși, inamici ai răspunderii venind la pachet cu libertatea, de idoli și de robie. Politică și religioasă. Și de dispariția auto-detestatei lor persoane în marea masă a anonimilor doldora de ură, baza diverselor doctrine colectiviste ale timpurilor moderne și postmoderne.

Dacă v-a plăcut acest articol: nu uitați că ne puteți susține printr-o donație. Ne-ar ajuta mult.