Realitatea paralelă. Relatare din ospiciul nostru global (III)

(Când își bagă diavolul codița. Matei Păun și putinismul subtil, precum și vicleniile antisemiților jenați)

Dacă vrem să înțelegem atât realitatea românească și europeană reală, cât și pe cea părelnică, merită studiate deopotrivă părerile despre Rusia ale lui Matei Păun, un personaj cheie din anturajul președintelui român, ca și opiniile, nu mai puțin subtil împachetate despre Israel, ale unor germani rușinați sau speriați de antisemitismul lor.

Conflictele militare, se știe, sunt însoțite întotdeauna de războaie psihologice și propagandă belicoasă. Mai întâi, s-a spus, moare adevărul. Dar nu întotdeauna e asasinat brutal. Cum se face mai nou în tentativa sistemului securist de a împiedica un premier Bolojan. Uneori, adevărului i se face de petrecanie fin. Când Rusia și-a demarat agresiunea din Ucraina, a încercat s-o justifice nu doar grosolan, ci și ingenios. Așa cum o explică, în parte, și prietenul președintelui României, Matei Păun.

Rusia, Vestul și războiul împotriva Ucrainei în viziunea lui Matei Păun

Potrivit lui Păun (și) Vestul ar fi de vină. Că ar fi greșit, ”pentru că ar fi greu să nu greșești”, mai ales în raporturi ”cu state atât de diferite). Că Vestul ar fi recomandat Moscovei reforme care ar fi sărăcit populația rusă. Că Occidentul n-ar fi gestionat bine, situația, prin consilieri. Și dă-i și luptă. Cu alte cuvinte, de vină nu sunt atât comuniștii, Elțin, KGB-ul, și fostul șef al serviciului secret, Putin, cât Vestul. Cu care ei ar împărți păcatul dezastrului Rusiei de la finele anilor 90, așa cum a găsit-o actualul dictator. Care, da, admite și Păun, în ciuda empatiei sale declarate față de ruși, e ”responsabil”, e un ”dictator” și e un ”criminal de război”, dar, dar! –ar fi prețuit de ruși.

În realitatea lui paralelă, încărcată cu vibrantă empatie ”obiectivistă” față de Moscova, Păun gândește nuanțat. Zice Păun că nu-i ”plac aroganța și excepționalismul rusesc”, îl ”înspăimântă duritatea și cruzimea lor”, dar se dă în vânt după ele, ca după ”un romantism aparte”. Și deși se vrea obiectiv, prietenul președintelui Dan e sigur, – fără date, sondaje și informații fiabile – cum just îi atrage atenția jurnalistul Gabriel Bejan în excelentul său interviu cu Păun, că ”Putin ar fi apreciat în Rusia” și că a nega acest fapt ne-ar lipsi de o ”mare informație”. Aceeași siguranță imposibil de susținut obiectiv, pe bază de sondaje și de fapte, îl animă pe Matei Păun și în afirmația total hazardată, potrivit căreia rușii n-ar vrea să-l debarce pe dictator. De unde această aberantă certitudine? Din măsluitele alegeri și sondaje rusești? Din presa aservită?

Din natura apodictică a realității paralele. Care e compusă din clișee, aiureli conspiraționiste, prejudecăți betonate, obsesii și idei foarte fixe.

Cu asemenea postulări ale propagandei rusești, date drept ”fapte sigure”, a început și putinismul american și occidental. Care, în consens cu antioccidentalismul extremei stângi, a atribuit, absurd, NATO și extinderii alianței, vina pentru războiul Rusiei din Ucraina. Care, în realitatea autentică, e unul de agresiune, declanșat de Moscova pentru refacerea și extinderea imperiului țarist și sovietic. Putinismul din Vest a hrănit timp de peste trei ani prelungirea războiului de uzură actual, pregătind astfel înfrângerea Ucrainei, prin susținerea tezei de nimic justificate, dar difuzate și de Matei Păun, potrivit căreia Putin ar trebui proptit la putere, ca să nu cumva să-l înlocuiască un dictator mai criminal. Ca și cum genocidul declanșat de Putin n-ar fi fost un rău destul de ”criminal”. Această teză a unui dictator rus iramplasabil a justificat refuzul Apusului de a livra Kievului categorii și cantități de arme care i-ar fi putut oferi victoria.

Războiul sino-ruso-iranian împotriva Vestului e alcătuit și din alte bătălii

În reacție la înăsprirea fără precedent a criticilor guvernului de la Berlin la adresa războiului anti-terorist al Israelului, unii observatori politici germani s-au grăbit să decreteze o voltă epocală în atitudinea Berlinului față de statul evreu. Presa de stânga exultă. În fine, Israelul va fi sancționat, izolat și o va lua pe coajă.

A asculta o emisiune despre conflictul dintre Israel și teroriștii islamiști la un post de radio național, german, e așadar o încercare pe care n-o recomand nimănui. Invitați? Doi progresiști care, conform realității lor paralele, condamnă fără încetare, împreună cu moderatoarea, maniera în care luptă IDF. De cealaltă parte, un șef articulat, informat și inteligent al Asociației de Prietenie Germano-Israeliene, pe nume Volker Beck, căruia, deși progresist și el, nu i se dă șansa de a demonta zicerile anti-israeliene ale interlocutorilor. Căci, în minoritate fiind, se vede tot mereu amuțit. Îi astupă gura intervențiile zgomotoase și nervoase, peste rând, ale preopinenților antisioniști. Chinuiți să-și escamoteze ostilitatea, ei își repetă febril lozincile, fără să fie în stare să-și păstreze calmul, să avanseze argumentele unui discurs rațional, ori să respecte principiul ascultării celuilalt, a cărui argumentație e acoperită de patimile celor dintâi.

Culese din mulțimea de zgomote, ”argumentele” realității paralele, care încearcă încordat să-și ascundă antisemitismul aprins, produc cuvinte emoționale foarte imprecise,  gen ”foamete, lipsă de proporționalitate, populație civilă, rațiune de stat germană” (pentru securitatea statului evreu, populat de urmașii națiunii parțial exterminate de nemți, sub Hitler) și altele asemenea.

Că Hamas își înfometează compatrioții din Gaza? Că ar putea opri măcelul antiterorist instantaneu, eliberând ostaticii? Nu auzim de la bateria de părerologi anti-israelieni.

Care mai adaugă multe cuvinte foarte încărcate: ONU, CPI, criticile ”prietenilor noștri vestici”, noi,” ca prieteni”, ”trebuie să avem dreptul să criticăm” și alte marafeturi similare. Sintagmele servesc mingi la fileu celor două narative aliate care, de la extrema stângă occidentală și de la islamiștii de pretutindeni, susțin strategia Hamas, de a spori cât mai mult numărul civililor palestinieni uciși (până acum, circa 30.000), în detrimentul efectivelor de teroriști eliminați (până acum vreo 20.000).

Toate au drept scop susținerea unei realități paralele. În ea, adevărul nu mai contează. În ea, statul evreu ar fi în război cu populația palestiniană, iar nu cu teroriștii care au declanșat conflictul printr-un masacru genocidar. În ea, Israelul bombardează școli, moschei și spitale, nu clădiri confiscate de Hamas, în care, după evacuarea civililor din apropiere, se ascund, uneori îndărătul copiilor, teroriștii. În ea, statul evreu n-ar mai avea nevoie și voie să se apere. În ea, orice ar face, oricât s-ar strădui să apere și să hrănească populația civilă palestiniană, victimizată de Hamas și de ceilalți interpuși belicoși și genocidari ai Iranului, Israelul e presupus și declarat ”vinovat”. În ea, statul evreu e demonizat și delegitimat. În ea, i se aplică invariabil standarde duble, astfel încât să poată fi izolat, osândit și deconstruit. În ea, doar Israelul are responsabilități față de palestinienii din Gaza, nu și Egiptul de la granița fâșiei și Vestul, care a finanțat decenii la rând manuale școlare celebrând terorismul, antisemitismul și genocidul.

În realitatea paralelă, Hamas nu ar vrea, chipurile, decât ”un stat palestinian propriu”, iar soluția celor două state ar aduce ”pacea”. În realitatea autentică, l-ar fi putut avea și l-a și avut de mult, ”judenrein”, de când premierul israelian Sharon l-a dat, evacuând complet și așezările evreiești din fâșie, și armata. Dar locuitorii din Gaza au ales Hamas, iar teroriștii islamiști au optat pentru războaie genocidare, rachete și orașe de tuneluri subterane, menite nu să-i adăpostească pe civili, ci doar pe combatanții extremiști.

Nota bene, și realitatea paralelă e o realitate. Chiar dacă nu e inițial (înainte de a produce efecte) neapărat concretă și întotdeauna materială. La întrebarea de ce unii progresiști occidentali se fac de râs prin pseudo-argumente antisemite, incapabile să reziste unei examinări fie și sumare a faptelor, un răspuns adecvat va ajunge rapid în teorie, abstracții și împărăția psihologică a proiecțiilor.

 ”Evreii” imaginari ai unor culturi minate de antisemitism constituie o suprafață predilectă pentru proiecțiile celor care vor să scape de culpele lor reale sau închipuite, distribuindu-i pe iudei în rolul de țapi ispășitori și purtători ai păcatelor lor. Îi datorăm scriitorului britanic Douglas Murray, un istoric creștin, recuperarea și citarea frecventă a uneia dintre nemuritoarele aserțiuni ale genialului Vasili Grossman, din ”Viață și destin”: spune-mi de ce-i acuzi pe evrei, ca să-ți spun de ce anume ești vinovat”. Sau, adaug eu, de ce anume te simți culpabil.  

(Va urma)

Citiți episoadele anterioare din ciclul ”Realitatea paralelă. Relatare din ospiciul nostru global”: