Când hoțul strigă hoții. Din nou despre Antonescu, CNSAS și declarația lui la Secu

Un comentariu

În 1988, când comunismul era pe ducă, iar ceaușismul pe dric, Crin Antonescu turna, benevol, la securitate, cu aerul unui om care crede ferm în eternitatea sistemului, e gata să se pună în slujba lui și cere Poliției Politice să-i dea șansa de a dovedi ce este el în stare. El, Crin. Anume să-l schimbe ”în bine” pe prietenul său, care încercase să zboare din Bulgaria cu avionul la Viena, dar fusese arestat de autoritățile comuniste, bulgare și repatriat.

Ce-a declarat, fundamental, la Securitate candidatul așa-zis ”pro-european” la președinția României?

Asta mi se pare a fi esența declarației sale date la Securitate despre un coleg și un ”amic” aflat cu el ”în relații strânse”, care ”are încredere” în el, Crin Antonescu, și pe care el, Crin, are posibilitatea să-l îndrepte (spre național-comunism securistic) întrucât el, Crin, exercită ”o influență pozitivă” asupra împricinatului. Care, admite Crin, ar fi vrut să fugă la Viena. Se subînțelege: ca prostul, ca dementul, întorcând spatele raiului comunist. Și da, e vinovat. De unde știe? Păi un securist ”i-a explicat (transfugului eșuat) ”semnificațiile faptei și atitudinii sale”. Semnificațiile (la plural) ale faptei și ( – că nu ajungea singularul-) ”și ale atitudinii sale”. Reprobabile, se înțelege.

Dar transfugul ar putea fi ”salvat” pentru regimul comunist. Prin el, Crin Antonescu.

Căci, deși prietenul și colegul ”pare debusolat”, Crin le sugerează organelor de Securitate ale regimului ceaușist, că el, Crin, știe cum i se poate corecta parcursul și se oferă să ajute poliția politică a tovarășului Nicolae Ceaușescu, arătându-i cum anume s-o facă. Crin Antonescu le mai semnalează în concluzie, pro domo, securiștilor: ”vă relatez că am posibilitatea de a exercita influență pozitivă asupra celui în cauză, are încredere în mine, mă consultă, însă totuși” (în ciuda acțiunii mele pozitive și de valoare comunistă asupra lui, nota mea, PMI) ”pare debusolat” (și, nota mea, PMI, oarecum ostil regimului, căci afirmă că) ”după cele întâmplate, reușita lui în viață nu ar mai fi atât de sigură”.

Adică, (nota mea, Petre M. Iancu) atenție, Securitate! Cel în cauză e frustrat și deci nu poate fi considerat de încredere.

Calitățile de căpătâi ale unui candidat la prezidențiale și statul paralel

Cei care se întrebau cum poate oare o nulitate absolută ca puturosul Antonescu să joace un rol atât de substanțial în politica postdecembristă, precum cea de pucist uselist parlamentar, în 2012, iar acum de candidat zis, vai, ”pro-european la președinție”, au descoperit acum răspunsul adecvat.

Adevărul se ascunde în declarația olografă dată de Crin Antonescu Securității la 1 ianuarie 1988, care poartă azi ștampila CNSAS. Din acest document întocmit de ceea ce, din unghiul meu de vedere, este un delator, reiese ce-i trebuie în prezent statului securist, ca să permită promovarea politică până la cele mai înalte funcții a unui zero barat: dovada bunelor lui intenții ceaușiste, furnizată de o declarație-turnătorie dată Securității în epoca maximei prigoane neo-staliniste și național-comuniste a anilor 80, în care nulitatea se oferea, pudic și voalat, colaborării, ca informator, și se deda fără cea mai mică jenă trădării bunului său prieten.

De ce să nu trădeze acest ins și democrația? Dar poporul român? Cum să nu fie el la mâna statului ”securist”, dacă, odată chemat la Securitate, s-a declarat de acord să dea relații de acest fel despre prietenul său, în care admitea că amicul, culmea trădării comunismului, intenționa să rămână la ”Viena”, deci în Vest?

În 1988, Crin Antonescu s-a dovedit un element de maximă încredere și valoare pentru regimul securist al Ceaușeștilor.

Iar acum?

I se poate acorda credit maxim, din unghiul statului ”eșuat”, respectiv ”securist”, în care un fost șef al SIE, ca Silviu Predoiu, a declarat cu tipic tupeu securist, că ”în România (el) nu ştie dacă a fost comunism şi…nu ştie ca cineva să fi fost torturat sau arestat de regimul totalitar”. Dixit Predoiu. Un fost candidat la președinția României.

Căci dacă Antonescu avea în 1988, ca tânăr, această atitudine docilă, cum să se arate el la bătrânețe mai combativ cu Secu? Și cu regimul comunist despre care ex-șeful SIE nu știe să fi existat în România? Cum să fie Crin Antonescu mai dornic să reformeze acum statul ajuns, din lipsa lustrației, la mâna serviciilor și a șefilor lor, gen Predoiu?

Revizionism istoric pe cât de brutal, pe atât de subtil formulat

Mărturisesc că nu m-a șocat atât declarația-turnătorie a lui Crin Antonescu, la care mă așteptam, după ani de zile de supliciu provocat de obligația jurnalistică de a-i urmări caracterul și parcursul politic, cât insolența cu care un salariat al CNSAS, Mihai Demetriade, a îndrăznit s-o comenteze.

E vorba de unul din cei doi istorici, cercetători CNSAS, angajați să predea la Academia SRI, (Academia Națională de Informații „Mihai Viteazu”) care au apărat public nu doar o emisiune TVR ce spăla fosta Securitate, ci și proiectele Hellvig, de legi ale securității (demne, în opinia mea, dacă ar fi fost adoptate, de un stat polițienesc).

În luarea sa de poziție pe FB, de acum două zile, acest ins denunța pe „cineva din Colegiul CNSAS, interesat politic” care ar fi ”manipulat cu bună intenție presa (G4Media, cu acest text dat Securității de Antonescu), ”pe fondul previzibil al necunoașterii legii, a practicii judiciare și arhivelor represive”.

Demetriade îi lua apoi vehement apărarea lui Antonescu, afirmând că ”Omul (Crin Antonescu), în declarația lui, atenție, nu spune nimic negativ sau incriminant despre prietenul lui. Nimic.”…

Apoi, aceleași Demetriade supralicita, susținând, culmea, că ”Declarația aia a lui Antonescu din 1988 nu doar că este benignă, neutră și nu-l implică deloc pe prietenul lui, dar îi este și favorabilă, protectoare. Pe scurt: asistăm la escaladarea gravă a standardelor etice în Colegiul CNSAS”.

Păi declarația lui Crin nu era benignă de fel. Căci delatorul confirma delictul (orwellian) de ”wrongthink” în raport cu regimul comunist și culpa turnatului amic de a intenționa să rămână în Vest. Neutră sau benignă ar fi fost, poate, dacă Antonescu ar fi reliefat că el nu crede că amicul ar fi avut intenția să rămână în Occident.

Dincolo de pompieristica eroare de limbă română a istoricului Demetriade din propoziția despre ”escaladarea standardelor etice” – oare ce-o fi aia? – și dincolo de limbajul de lemn al denunțului său țintind, pesemne, căci nu e foarte clar, în Germina Nagâț: chiar mă întreb, cum de e posibil ca la CNSAS să se încalce flagrant ”standardele etice” astfel încât un cercetător ca Demetriade să tot basculeze repetat și cu aroganță și virulență în ceea ce mi se pare a fi un evident pro-securism? Cum de mai lucrează la CNSAS un cercetător care, și cu niște ani în urmă, tindea să-i degreveze pe securiști de culpă, sugerând că, pentru fenomenul Pitești (și tortura sălbatică exercitată de deținuți, întru spălare pe creier, sub supravegherea conducerii securiste din închisoarea comunistă a orașului, asupra altor deținuți) vina ar reveni (cel puțin preponderent, dacă nu integral) legionarilor, iar nu Securității?

Demetriade a mințit prin omisiune și în privința declarațiilor date la Securitate. Pe care, după știința mea, puteai, dacă voiai, să le refuzi, să nu le semnezi, ori să declari că nu știi despre ce e vorba și nu-ți amintești ce s-a vorbit sau s-a făcut.

Demetriade incriminează la alții (nu la el) ceea ce afirmă a fi: ”adevăratul elefant din încăpere: falsificarea istoriei”.

Or, el însuși o revizuiește subtil, dar grav manipulator, când scrie: ”s-a început prin falsificarea unui fapt istoric, în sens strict. O convocare a fost vândută presei drept colaborare. Deși, în 25 de ani de experiență cu mizeria umană a Securității ar fi trebuit să poți discerne între chemarea, convocarea de către o autoritate a statului comunist, căreia nu i te puteai sustrage, și decizia voluntară de a furniza informații. N-ai făcut-o. Mai mult, ai transformat simpla convocare în colaborare”.

Realitatea, așa cum o pot mărturisi eu, e alta

Realitatea, dincolo de povestea convocării, e la antipodul acestui revizionism istoric. Da, nu te puteai sustrage, în mod normal, convocării, deși unii au făcut-o. În schimb, convocarea nu echivala, cum fals sugerează cercetătorul CNSAS, cu obligația de a da informația. Decizia de a o da, de a o semna, de a da relații despre persoana care-i interesa pe securiști era strict voluntară. Demetriade minte flagrant, după cum pot mărturisi eu însumi. Căci eu însumi am fost convocat la securist. Am refuzat să informez, asumându-mi ce avea să urmeze. Și nu m-am înșelat anticipând că voi avea de suferit.

Pe scurt, avem, cred, un ”Minister” orwellian ”al Adevărului” despre Securitate, la care lucrează ca cercetător un falsificator al istoriei, care-i acuză pe alții de falsificarea istoriei. Iată ce nu privește doar un istoric, ci și instituția la care lucrează, fiind, în opinia mea, de o gravitate echivalentă cu candidatura lui Antonescu.

PS (LE) Semnificativă îmi pare și declarația celuilalt istoric al CNSAS, care a făcut de multe ori echipă cu Demetriade, de pildă în disculparea TVR pentru spălarea Securității, în promovarea legilor securității și a teoriei lui M.D. pe tema fenomenului Pitești, în speță Mădălin Hodor. Ajuns între timp, vai, vicepreședintele CNSAS, Hodor a justificat, potrivit G4Media, ”refuzul instituției (sale) de a da accesul publicului la nota de constatare care stă la baza adeverinței de necolaborare cu Securitatea lui Crin Antonescu. Este pentru prima oară când CNSAS refuză accesul publicului la o notă de constatare. Hodor susține că nota de constatare nu este un act administrativ si nu este supus comunicării publice” și reprezintă ”o situaţie de excepție de la accesul public”.

Germina Nagâț și Răzvan Popa, membri în Colegiul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), ”au declarat miercuri că în cazul lui Crin Antonescu e pentru prima oară când CNSAS interzice accesul publicului la notele de constatare emise de instituție. Ambii au spus că nu sunt de acord cu decizia”, scrie G4Media.