Dacă electoratul român și clasa politică românească nu-și bagă mințile în cap, se va produce în România ceea ce are loc în aceste zile în Germania și Franța.
N-au rămas fără efecte dintre cele mai dure, în Germania, încălcările promisiunilor electorale ale șefului CDU, Merz. Liderul creștin-democrat pare să fi cedat în mare viteză în negocierile guvernamentale cu stânga și extrema stângă, social-democrată, renunțând nu doar la frâna pusă îndatorării publice, ci și în chestiunea opririi la granițe a imigrației ilegale.
Consecința? Uniunea Creștin-Democrată s-a prăbușit în sondaje încă înainte de a ajunge la putere, în timp ce extrema dreaptă putinistă a luat ascensorul și a ajuns la paritate cu CDU. Ceea ce n-a avut darul de a suscita schimbările necesare în mintea lui Friedrich Merz.
Nu mai puțin imbecilă e o parte a elitei politice franceze. Care n-a învățat nimic din catastrofa prin care a trecut stânga americană după ce a aruncat peste bord principii sacrosancte ale statului de drept, a permis politizarea justiției și a îndrituit-o să declanșeze o vânătoare de vrăjitoare împotriva lui Donald Trump. În ciuda proceselor lui, între care cel în care s-a văzut condamnat la New York, Trump a câștigat lejer alegerile prezidențiale americane și votul popular. Iar partidul său pe cele pentru ambele Camere ale Congresului. Dar în Franța i s-a luat dreptul de vot pasiv lui Marine Le Pen, ceea ce a impulsionat puternic popularitatea partidului ei populist, susținut mai nou și de francezi centriști.
Vrea și elita politică românească să evite un mare dezastru? Pare că nu. Pare că depune eforturi serioase să nu cumva să ocolească marea catastrofă. Pentru că, deși știe că electoratul român cere imperativ schimbarea și reforma, partidele politice românești defilează cu niște candidați la prezidențiale care fie nu promit vreo schimbare autentică, fie riscă, dacă sunt votați, să însemne mai puțin reforma, decât prăbușirea în haos și extremism.
Candidați ca Ponta și Antonescu, acuzați nu fără motiv de a fi fost autorii unui puci parlamentar, în 2012, reprezintă orice, mai puțin schimbarea dorită de electorat.
Nu mult mai puțini problematici sunt Nicușor Dan și Elena Lasconi, doi inși cu mari probleme la activ, fie în materie de rezultate slabe la primăria Bucureștilor și relații sulfuroase cu putiniști, în cazul lui Dan, fie în sfera inteligenței, a informațiilor necesare exercitării funcției supreme și a capacității de a le procesa în timp util, la Elena Lasconi.
De cealaltă parte concurează un neavenit cu damf (îndreptățit sau nu) de spion rus, ca George Simion. Credibilitatea lui, care tinde spre zero în UE și în rândul electoratului responsabil, e diminuată masiv de locotenenți ca Claudiu Târziu, incapabili să se disocieze public credibil de lideri hitleriști ca fostul șef al Legiunii, ”căpitanul” Zelea Codreanu.
Singurul candidat prezidențial inteligent, integru și capabil să performeze intelectual în mod convenabil îmi pare a fi Daniel Funeriu. Dar Funeriu n-are partid și pare a nu fi cunoscut și promovat suficient de intelectualitatea publică, de mass-media, de oștirea de ”influensări”.
Fostul șef al diplomației turce, Davutoglu, a calificat lumea contemporană, sub Donald Trump, drept una a ”seismului sistemic”, a ”incertitudinilor profunde și a riscului permanent al erupției și escaladării de crize”. A avut perfectă dreptate.
În actuala situație internațională complexă și complicată, mai doldora de riscuri decât oricare alta din anii 30 încoace, ar fi fost util și dezirabil ca la președinția României să concureze gânditori politici credibili și de anvergură, ca Andrei Pleșu ori Horia Patapievici.
Din păcate, ambii s-au retras în mare măsură din treburile publice. Or, există în viața cetății momente, în care schimbarea și angajamentul nu mai sunt facultative. În care nu i se poate permite liderului să se retragă în confortul lui de păstor al oilor socrului său Ietro, de vreme ce e imperioasă nevoie de Moise întru scoaterea din robie a turmei Sale și a poporului său.
La dreapta, la stânga și în fața României se găsesc trei capcane. Căderea în comunism, prăbușirea în legionarism sau prăvălirea într-o combinație național-comunistă și securisto-fascistă. Toate l-ar entuzisma pe Putin. Toate trebuie evitate cu grijă.
Ce bine ar fi ca personalitățile intelectuale românești de prim rang (care n-au căzut în putinism) să iasă din rezervă și să-l susțină clar și fără echivoc pe Funeriu!
Ce bine ar fi ca foști miniștri, premieri și președinți, să convingă fostele lor partide, televiziuni și publicații să-l ridice pe scut pe fostul ministru român al educației!
Îi știu pe unii dintre acești oameni și am găsit întotdeauna că sunt nu doar lumini intelectuale, ci și patrioți, precum și oameni de mare caracter. Sunt cu atât mai perplex.
Sincer să fiu, nu știu ce așteptă? Nu-mi pot explica absența lor din arenă. Și nici opțiunile unora dintre ei pentru candidați de mâna a treia sau a patra, în aceste momente extrem de încordate, în care pare că se joacă fără ei soarta țării, a continentului și a lumii.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Credeti ca Iorga a fost un bun politician?
Mă tem că doar în finalul vieții a fost un bun politician, când a demonstrat demnitate în Consiliul de Coroană, refuzând cedări de teritorii fără luptă. În rest, vai…