Cu cine votăm? Cu Daniel Funeriu? Cu Nicușor Dan?

Cum ajunge România tot mereu să se confrunte cu situația infernală de a avea de tranșat, în alegerile prezidențiale, între două mizerii?

Cum ajunge în dezastrul de a avea de optat între un activist comunist expirat ca Ion Iliescu și un candidat extremist, al securiștilor legionari, ca Vadim? Între un plagiator ca dottore Ponta și un profitor de doi lei ca Iohannis? Între un primar uselist cu morgă, dar leneș și cu intenții rele, ca Iohannis, și o Viorica Vasilica habarnistă și plină de pofte de putere? Între o Lasconi ignorantă, care se afișează cu o fiică pro-palestiniană în keffieh, după cel mai amplu masacru antisemit din istoria post-Holocaust, comis de palestinienii adulați de progenitura ei și un Kremlin Delirescu, care e propulsat de ruși pe o rețea chineză și ia 2 milioane de voturi de la dezinformați sau imbecili, de la antisemiți, frustrați și ranchiunoși?

M-am întrebat de multe ori ce nu e în regulă în maniera în care acționează politic și votează mulți români.

În primii ani de după Revoluția din 1989 mi-am dat singur explicații liniștitoare, dar false, despre motivul pentru care, după decenii de chinuri indicibile, din partea torționarilor și asasinilor Securității, care au trădat, înfricoșat  și ucis prin foamete și frig poporul român, în timp ce susțineau că ei, securiștii, ar fi ”patrioți”, majoritatea națiunii a optat pentru soluții respingând lustrația. S-au votat masiv partide și politicieni ticăloși, ori proști, care detestau in corpore punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Sau care, de dragul puterii reclamând compromisuri cu Secu, au refuzat transpunerea lui.

Mi-am zis că românii ar fi fost mult prea mult timp manipulați și sistematic dezinformați, ca să fie în stare rapid să înțeleagă limpede, în marea lor majoritate, ce se întâmplă, prin ce istorie au trecut și ce anume au nevoie, pe viitor. Și că simpatia pentru antisemitism, fascism și comunism ar fi doar deraieri pasagere, aberații de moment.

M-am amăgit. România avea probleme mai mari decât mi-a permis naivitatea să cred

Oamenii se dezvățaseră, în mare parte, să învețe, să gândească, să dialogheze, să muncească, să lupte, să-și prețuiască libertatea și demnitatea. ”Cu timpul”, mi-am zis totuși,”lucrurile se vor îndrepta. Se va ivi, din ce-are țara mai bun, o nouă  clasă de mijloc. Tineri deștepți, tenaci și intrepizi, care să apuce taurul de coarne, schimbând țara și lumea”.

M-am înșelat din nou. Tinerii gânditori, morali și intrepizi și-au luat în număr mare lumea-n cap. Sau, capotând dezabuzați, au renunțat. Iar ceilalți? Prea lesnicios e pentru prea mulți să caute soluții simple, să dea vina pe alții, să se victimizeze, să aleagă calea ușoară. Or, mai lesne trece cămila prin urechile acului decât intră bogătașul în împărăția cerului, ca să parafrazez o veche zicală evreiască, reprodusă de Matei.

Așa a ajuns și prospera Europă să-și scoată existența la mezat. De rău ce s-a semețit de atâta bogăție, întreaga emisferă occidentală, cu SUA în frunte, o civilizație întemeiată pe credința Ierusalimului, deci pe iudaism, și pe raționalismul Atenei, se confruntă, – iată un gând inimaginabil acum câțiva ani -, cu riscul aneantizării în fața terorii interne și externe, de stânga și de dreapta, atee, legionare sau islamiste, care-și bate joc de etica Decalogului și de filosofia lui Socrate. Și în România, antisemitismul avansat de ortodoxim e vechi și adânc înrădăcinat.

Există pur și simplu profunde motive culturale și religioase, care-i smintesc prea ușor pe mulți, inclusiv pe mulți din elita culturală și din pătura cultivată și onestă, emigrată sau nu, a poporului, pentru ca adaptarea românilor la democrația liberală și mecanismele ei să funcționeze ireproșabil.

Iată de ce un candidat chipurile liberal și pro-european ca Crin Antonescu, complicele lui Ponta la puciul parlamentar din 2012, face cu ochiul suveraniștilor, se disociază de PPE, partidul european al PNL, ca și de Ursula von der Leyen, și îl ridică pe scut pe un pro-chinez, ca Dan Dungaciu, pe care l-ar vrea ”în anturajul lui de lucru”. Ca și cum Dungaciu n-ar fi lăudat Miușcarea legionară și n-ar fi minimalizat Holocaustul. Crede cineva în relații bune cu SUA sau cu UE, dacă un puturos cu discernământ zero ca Antonescu ar ajunge la Cotroceni? Sau cum zicea o glumă: nicio forță ocultă din afară nu poate îngenunchea România mai mult decât forțele inculte din interiorul ei.

Un bun exemplu pentru derapajele unora în alegeri e percepția Elenei Lasconi

Care, în pofida opiniei multora, a ajuns, cum prezisesem cu multe luni de zile înaintea primului tur al alegerilor prezidențiale, în scrutinul de balotaj. Cel faimos, zis ”turul doi” care se tot cere ”înapoi”.

Luni de zile afirmasem că, în situația dată, ”Lasconi e fără alternativă”, fiind, atunci, unica speranță a opririi tăvălugului extremist, pesedist și legionar al sistemului. Și așa a fost. Deși unii susțineau apodictic că trebuie votată neavenita invenție uselistă a lui Iohannis, Ciucă, am ținut-o una și bună. Că, tactic, oricât de puțin ne-ar place Lasconi, generalul nu trebuie votat, căci i se vor lua voturile strategice, necesare Elenei Lasconi să se impună, ca reprezentant autentic, dar democratic al schimbării, în contra unui Ciolacu sau Simion.

Câte nu mi-au auzit urechile. Că e prea proastă. Prea niznai și habarnam. Că n-are idee de NATO, că e, chipurile, de extremă stânga, de vreme ce a fost propulsată la cârma USR. Și altele asemenea. Replicam constant că, din păcate, în condițiile date, nu există alternativă, că mai are timp să învețe și că democrația este la rigoare despre schimbarea la putere fără vărsare de sânge. Ca și despre răul mai mic.

Eu ziceam, (cu moartea în suflet) eu auzeam.

Dar poporul român e mai inteligent decât se crede. A scos în față, în condițiile date atunci, singura alternativă reală la sistemul ticăloșit. Atunci, alternativa viabilă se numea Lasconi.

Dar acum?

Acum alternativa viabilă se numește Daniel Funeriu. Nu Nicușor Dan

Primarul Bucureștilor are prea multe probleme, din care cea mai puțin rezolvabilă e relația lui dubioasă cu un afacerist putinist, cuplată cu pofta lui nemăsurată de putere, care nu-i permite să se consulte eficient cu partidul care l-a emanat. Un apetit pentru putere agravat de îngăduința lui inexplicabilă pentru marii ticăloși ai clasei politice.

Cum poate fi un astfel de ins un președinte pro-european credibil? Nu poate. Nicușor Dan face impresia unui iepure convenabil scos din pălărie de vechiul și crapulosul sistem.

Ceea ce nu-i împiedică pe unii din foștii susținători ai celuilalt iepure apărut din jobenul uselist, în speță Ciucă, să-l sprijine și pe primarul Bucureștiului. Pentru că ar vorbi ”civilizat”. Pentru că nu urlă. Pentru că discută normal. Un preopinent îi remarca ”decența, poate chiar sfiala lui”. Wow. Pentru atât? Doar atâta putem? Eu de ce n-am văzut prezumtiva ”sfială” a unui primar centralist, cu superbia unui comportament autoritar la primărie, care n-are probleme să întârzie emiterea de autorizații de construcție solicitate de antreprenori onești și e la timona unui oraș cu spațiile verzi, precum parcurile Herăstrau și Cișmigiu, lăsate parțial în paragină?

Ca și în refuzul Elenei Lasconi, deși nu exista alternativă reală, ci doar unele mimate, de felul delirantului putinist, mi se spune acum că nici Daniel Funeriu n-ar avea ”leverage”, pârghii, tracțiune. Cum n-a avut nici ea. Că nu l-ar susține destui. Că, ”vezi Doamne, sondajele. Că, mamă, ce-aș vrea să candideze Bolojan. Că de ce nu candidează. Că de trei luni îl jelim. Plângem. Ne lamentăm. Că oare de ce, de ce de ce nu intră în cursă? Ah, ce mult aș vrea să-l văd președinte! Vere, ce bun ar fi! Ce dacă el nu vrea la Cotroceni?! Vreau eu, nenică! Eu! Eu! Eu! Care vreau tot mereu ce nu se poate. De când se știe România”. Ca milioane de alți români care se mulțumesc tot timpul cu răul un pic parcă mai mic, pentru că nu îndrăznesc să creadă în singurul candidat cu adevărat valabil. Cu adevărat moral și competent. Cu adevărat eligibil.

Numele candidatului meu e Daniel Funeriu. Nu e ”un rău mai mic”. E chezășia redemarării țării pe calea meritocrației care a făcut România mare. Neajunsul său e o tendință pronunțată, dar mai nou bine temperată și ținută în frâu, spre aroganță.

Îl califică, în schimb, cu asupra de măsură, distanța de sistem, biografia, performanța de ministru, moralitatea, competența și inteligența. Ca și informația, cunoștințele, capacitatea de a se exprima excelent în mai multe limbi. E exact ceea ce-i trebuie României, ca să-i fie cât poate fi de bine într-o situație internațională aproape cât se poate de rea, precum cea din prezent.

Mă plătește Funeriu ca să spun toate acestea? Îi sunt agent electoral?

Nu mă plătește nimeni. Nu i-am cerut aprobarea pentru acest text. Nu-l cunosc personal. Ne-am contactat doar în spațiul virtual. Rămân și față de el critic și, ca și până acum, independent. N-am primit de la el nicio cerere, nicio promisiune, nimic material, niciun sfanț, nicio strângere de mână ca să mă pronunț pentru el sau împotriva altora.

Am optat în favoarea lui după ce am analizat performanțele, biografiile și discursurile tuturor și după ce le-am comparat atent.

Pur și simplu nu văd un candidat mai credibil sau mai util unei Românii care, în actuala situație a Europei și a relațiilor geopolitice, marcate de război hibrid și fierbinte, are urgentă nevoie de o conducere diplomatică și militară intelectual competentă. Nu de trădători, cum sunt candidații manciurieni, iviți din spuma toxică a Securității, a PSD, a USL.  

Dar nu sesizez independența lui de partide?

N-am observat lipsa tracțiunii, a pârghiilor, absența unui ”leverage” suficient la urne?

Nu mi-a scăpat nimic din neajunsurile candidaturii sale. Ori din tabloul personalității lui Funeriu. Nu exclud să mai existe hibe pe care nu le-am văzut. Nu plec de la prezumția că ar fi ”perfect”.

Dar tocmai despre asta este vorba. Ca românii să-și lase perfecționismul, lenea, regretele și scepticismul – toate scuze jenante de dolce far niente – la garderobă, ca să-și suflece mânecile și să se angajeze în fine, activ și energic, pentru singurul lor candidat pasabil moral și cu certitudine competent, astfel încât să-l propulseze în turul doi, astfel încât Funeriu să aibă șansa meritată de a se impune în scrutinul de balotaj.

Nu cer mai mult. Dar nici mai puțin. Nu (doar) pentru el sau pentru mine. Și pentru copiii mei. Ci pentru România.

Se poate? Trebuie, de vreme ce nici nu vrem să ne imaginăm alternativa pentru năpăstuita țară.