Jurnaliști bătuți? Impostura la prezidențiale și clarificarea românilor

Înainte de a vedea ce-i desobește pe conservatorii (de dreapta sau centru-dreapta) de extremiștii de dreapta (sau de stânga) naționaliști să fie clar: e absolut intolerabil ca ziariștii să fie bătuți pentru că filmează sau relatează despre proteste. Poliţia română a deschis o anchetă, după ce la protestele din Bucureşti, un operator de la B1 TV a fost agresat, trântit la pământ şi lovit cu pumnul în coaste, iar maşina echipei vandalizată ziariștii fiind nevoiți să se baricadeze în vehicul. E intolerabil.

Se întâmplă în România cu ziariștii ce s-a întâmplat în alte țări (ca Germania) când extremiștii se simt pe cai mari. Sunt atacați pe stradă jurnaliștii care informează despre protestele organizate de putiniști. Violența e, pe de o parte, expresia neîncrederii într-o presă care prea a mințit în ultimii ani, îngrășându-se din subvențiile unui stat corupt. Dar pe de alta, e manifestarea tipică a încinsei stări de spirit extremiste. Incapabili să creadă în rezonul lor presupus ”mai tare”, exaltații din rândul ”suveraniștilor” recurg la ”argumentele”, în ochii lor mai contondente, ale pumnilor.

Rezultatul? Un cerc vicios.

Jurnaliștii bătuți și colegii lor se arată frustrați și prea puțin dispuși să mai asculte părerea protestatarilor. Cei din urmă, și mai decepționați de tonul editorialelor despre protestul lor, își dublează cantitatea de înjurături, scuipat și violență la adresa ziariștilor. Informațiile, analizele și limpezirile necesare rămân de căruță. Sminteala generală ia proporții.

Câștigă revoluția putinistă, hitleristă, maoistă. Pierde, evident, democrația. Care se bazează pe alegeri libere.

Dar cum se pot derula ele, corect, fără pic de informație de încredere?

Acest blog încearcă să ajute și se întreabă: ce-i smintește, în prezent, pe români?

Ce trebuie făcut pentru ca oamenii care au urechi de auzit să audă și să poată în majoritatea lor judeca pe cine să voteze la prezidențiale, pentru ca liderul votat să nu fie un șarlatan, ci capabil să livreze schimbarea dorită de cei mai mulți?

Cum să-i poată deosebi oamenii pe conservatori de extremiști, de pildă?

Aceste întrebări nu sunt insultătoare. Sau facultative. Sau academice. Sunt presante și cer răspunsuri clare.

Căci trăim în lumea smintitoarelor acuze (spuse cu tonul certitudinii și bătăilor în piept: mincinoșilor! Manipulatorule! Trăim în bula rețelelor sociale, a nerăbdării maladive, a șarlatanilor care se dau magi, șamani, mântuitori și salvatori naționali și obțin ca atare milioane de voturi, deși acești vraci nu sunt, în realitate, Mesia, ci marionete mânuite de securiști. Sunt escroci de duzină, ajunși sus prin intermediul algoritmilor TikTok și din banii unor puteri, precum ale Rusiei și Chinei comuniste. Manipulările lor n-ar avea atâta succes, dacă oamenii n-ar fi mințiți și prostiți în fel și chip.

Și dacă n-ar fi fost înșelați și în trecut.

Sursele smintelii

Nu de azi de ieri sunt oamenii tromboniți, ci de mai bine de un veac. Dacă punem la socoteală anii de pritoceală a xenofobului și antisemitului naționalism românesc, de mai bine de un secol și jumătate. A pus umărul și filetismul bisericesc. Cântecul sirenelor este deci vechi. Și a fost intonat constant sub comuniști și postcomuniști, fiind, de regulă, irezistibil pentru toți cei care n-au știut să-și astupe urechile și să se lege, ca marinarii lui Ulise, de catarg.

În epoci de criză, tot mai mulți se lasă aiuriți și înnebuniți de sunetele neîncetate ale flautelor celor mai diverși seducător, amintind de exterminatorul de șobolani din Hameln (1). Nu puțini rămân perplecși din cauza etichetelor: dreapta, stânga, sistem, antisistem. Pe alții, rămași după un secol de mituri, de mistificări și minciuni complet năuci rătăciți și incapabili să mai aibă încredere în politicieni, îi hipnotizează obrăznicia pretenției că toate problemele lor și ale altora s-ar putea rezolva pe loc, cât ai zice pește, odată ales escrocul care se dă ”Mesia”. Și posesor, chipurile, de potire și elixire magice, de relații speciale cu Dumnezeu, de fir direct cu raiul.

Psihologia adăstării în sminteală

E-adevărat că mulți nu vor să se deștepte, să se trezească, să se dezmeticească. Amețeala, vertijul, visul, utopia, somnul hipnotic le place mult. Pentru că nu-i obligă la nimic. Pentru că dacă iese prost, pot da vina pe alții. Pentru că responsabilitatea e grea. Pentru că a face e mai dificil decât a crede. Pentru că a fi e mai anevoios decât a-i ajuta pe alții să fie. Pentru că a visa ca Iacov scara rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer, pe care suie și se pogoară Îngerii lui Dumnezeu și deasupra căreia stă Domnul, te face să uiți de duritatea pietrei de care ți-ai sprijinit capul.

Așadar, dacă ne iubim patria și îi vrem binele, ce facem la alegeri?

Uităm de schimbare,  doar pentru că unii o mimează (din unghiul meu, prost, din al altora, ademenitor) și știm că a pleca după fenta lor suveranistă, cedând nostalgiei legionare, sau național-comuniste, ceaușiste, înseamnă ”schimbarea” falsă, prin care am duce țara de râpă?

Pentru că suveranismul real (nu mimat) e ce fac Israelul și Ucraina, apărându-și sărăcia și nevoile și neamul cu arma în mână, împotriva cotropitorilor ruși sau teroriști, și nu putinismul, împăciuitorismul și linsul dosului dictatorului rus, care vrea ca ”România” să dispară. Sau, cum a zis ideologul lui Putin, Dughin, amicul lui Călin Georgescu, ”să facă parte în curând din Rusia”?

Nu uităm. Cerem schimbarea. Dar stăruim să fie una reală, nu cea mimată, pro-rusă, vrută de acea parte din ”sistem”, care se mută veșnic după cum bate vântul marilor puteri, orientându-se în funcție de cele care, la un moment dat, i se par cele mai puternice.

Și cum obținem această schimbare?

Disociind clar între profeții veritabili și cei falși. Între dreapta reală, democratică, în stare să ne-o furnizeze, și cea părelnică, extremistă, legionară, care se preface a fi ”conservatoare”, dar e orice altceva.

Cum îi distingem?

Cum îi separăm pe conservatori și liberali – deci dreapta autentică – de cea părelnică, extremistă?

E mai ușor decât cred mulți

E suficient de examinat cum văd unii și alții trecutul, prezentul și viitorul, ca să despărțim lesne grâul de neghină.

Psihopatia politică a legionarilor și securiștilor ceaușiști se deosebește de conservatorism pentru că nu vrea să conserve decât propria putere peste cât mai mulți.

În rest e revoluționară.

Și delirantă, ca să nu lase loc de logică și de fapte. Intruziunea lor în discuție l-ar demasca pe țar. Și l-ar dezvălui gol.

Cum văd istoria, prezentul și viitorul națiunii conservatorii, spre deosebire de suveraniști

Discursul extremist, o știm de la gânditori ca Hannah Arendt, Orwell, Eric Hoffer, Aldous Huxley și atâția alții, descrie și trecutul, și pe împăratul despuiat, altfel decât au fost ori sunt în fapt. Îi zugrăvește în forme, culori și nuanțe ireale, dar de la un cap la altul superbe, somptuoase, glorioase, mirifice.

Sunt forme și culori care contrastează puternic cu ale unui prezent presupus ”sordid” și, deci, de neconservat, plin de o părelnică mizerie, găunoșenie și ticăloșie (a tuturor celor care nu fac parte din mișcare), care se cer in corpore șterse, anihilate, obliterate. Revoluția pe care o propun extremiștii sub eticheta de ”schimbare” îi escrochează deci pe oameni, făcându-i să creadă într-un viitor utopic și mesianic, chiar mai superb, somptuos, glorios, mirific decât trecutul, de vreme ce-l va avea la cârmă pe Führerul cel chipurile ”fără pată și greșeală”.

Alte diferențe între centru-dreapta și extrema dreaptă

La conservatori, frumusețea trecutului istoric nu e lipsită de nuanțe și umbre, prezentul, reformabil, are componente demne de conservare, iar construcția viitorului nu e niciodată utopică. E realizabilă concret. Conservatorii chiar se interesează de construcția de spitale, școli și autostrăzi. Și de modalitatea optimă de a le finanța. De regulă prin bani europeni. Sau câștigați din sudoarea frunții. Suveraniștii promit marea cu sarea. Dar n-au de gând să miște un deget promisiunile pe care le fac ca să existe în realitate.

Conservatorismul nu implică abandonarea libertății și închinarea în fața dictaturii, în numele pedepsirii presupusei ”ticăloșii” a momentului, sau a prezentului, cum nu presupune trădarea aliaților care ne asigură în mare măsură și libertatea, și prosperitatea, și securitatea, trădare pe care ne-o cer impostorii.

În fine, diferența dintre conservatori și coțcarii extremiști care-și zic, fals, ”suveraniști”, nu se epuizează în refuzul celor dintâi de a îmbrățișa putinism, fascism și comunism.

Ea nu rezidă doar în caracterul realizabil al proiectelor de viitor conservatoare, în păstrarea valorilor prețioase ale trecutului care poate fi și regretabil, deci o sursă de învățătură, nu doar minunat și desăvârșit.

Distincția ține și de economie. Precum și de metode. Pentru conservatori, contează economia de piață, care presupune libertate individuală și, în mod ideal, un stat de drept, ce va reglementa raporturi bazate pe cereri și oferte libere și neîngrădite decât de o lege dreaptă, împărțită egal tuturor.

În schimb, potlogarii ”suveraniști” lasă economia pe mâna puterii la care se închină. E colectivistă, pentru că oricum pungașilor care se dau sfinți nu le pasă decât de puterea și prosperitatea Marelui Frate, a Führerului, pe mâna căruia au dat țara după ce gloata și masa au trecut de partea lor. Ca atare, puțin le pasă ce metode aplică. Sau cum îi zice economiei lor, dacă e ”planificată”, ”distributivistă” sau ”corporatistă”. Sau pur și simplu protecționistă.

Pentru conservatori, scopul nu scuză, deci, niciodată mijloacele. Pentru suveraniști, îl justifică întotdeauna, cu tot cu crime și băi de sânge oricât de mari.

Ce se întâmplă în realitate, invariabil, dacă vin unii sau alții la cârmă

Dacă vin primii la putere, țara înflorește. Sub pumnul celor din urmă, se ofilește. Sub primii, are poate șansa de a scăpa de un război. Sub cei din urmă se va scufunda în el negreșit. Avându-i la timonă pe conservatorii liberali de felul argentinianului Javier Milei, până și țara cea mai paradită de socialism naționalist, cum era peronista Argentină, își poate reveni spectaculos. Sub suveraniști ca Chavez și Maduro, moare. Mai întâi de foame. Apoi de tot.

Iar dacă nu moare în sos propriu, ca Venezuela, sau Cuba, (pentru că emigranții o țin în viață, cum au ținut România post-ceaușistă, sau pentru că are norocul s-o ocupe armatele unor țări conduse de dreapta conservatoare, ca vestul Germaniei naziste), are șanse de un miracol economic. Ca Republica Federală, în anii 50. Iar dacă nu, se prăbușește ca RDG și URSS.

Românii au deci de ales. Și de aflat ce e de ales. Date fiind sistemul politic și constituțional românesc, precum și cutumele locale, următoarele prezidențiale vor fi decisive. E de datoria intelectualilor publici români, ca și a politicienilor, nu să facă pe deștepții, ci să iasă și să explice românilor clar și fără echivoc, în limbaj simplu, care le sunt, cu adevărat, opțiunile.

---

Note: (1) Legendă cu privire la furtul de copii din orașul german Hameln (de către un expert în deratizare care n-ar fi fost plătit și s-a răzbunat, răpindu-i pe cei mici) în secolul al XIII-lea și presupusa lor mutare în Transilvania, unde ar fi întemeiat Țara Sașilor.

Bibliografie: Hannah Arendt – Originile Totalitarismului. Aldous Huxley – Brave New World. George Orwell: 1894/ Ferma animalelor. Eric Hoffer – Adepții Fanatici.