Războaiele de agresiune rus și iranian și catastrofala politică externă apuseană

În timp ce Ucraina e pe punctul să-și piardă războiul din cauza Vestului, cancelarul german nu se dezice de marii lui erori politice, interne și externe. Dimpotrivă, le multiplică.

Mai nou, cancelarul a convenit cu liderul antisemit al Turciei, un adept al Frăției Musulmane, a cărei filială palestiniană e gruparea teroristă Hamas, interpusa Iranului, o mai strânsă cooperare militară.

Ar urma, după 9 ani de pauză, ca Germania să-și reia livrările de armament în Turcia.

Ba, culmea, Scholz se declară de acord să-i furnizeze tiranului islamist de la Ankara avioane militare de tip Eurofighter. Potrivit lui, ar fi ”normal ca Turcia, un stat NATO, să primească arme germane”.

Realitatea e alta

Or, nu e câtuși de puțin normal. Căci nimic nu s-a schimbat în bine în Turcia ultimilor 9 ani. Dimpotrivă. Dregătorii Hamas încă în viață plângeau, vineri, în Turcia, moartea șefului lor terorist, Sinwar, în timp ce Scholz se ducea cu propria căciulă în mână, să întărească, vai, cooperarea militară germană cu sponsorul teroriștilor islamiști, Erdogan.

Genocidul comis de dictatorul Frăției Musulmane turce în rândul kurzilor n-a luat sfârșit. Și, semn că valorile acestui stat NATO sunt identice nu cu ale Occidentelui, ci cu ale dușmanilor alianței nordatlantice și ai democrației, în plină conferință de presă comună, Erdogan și-a șocat și pus în încurcătură mare oaspetele neamț. Lângă Scholz, Erdogan a afirmat minciuna sfruntată, potrivit căreia Israelul ar comite un presupus ”genocid” în Gaza, o formulă aflată în răspăr vădit cu realitatea, dar obsesiv reiterată de islamiști și de simpatizanții lor din fascismul și antisemitismul de extremă stânga occidental, întru izolarea diplomatică a statului evreu.

E adevărat că Scholz l-a contrazis pe Erdogan. Și bine a făcut să sublinieze că, în ciuda prelungirii luptelor din Liban, există posibilitatea unui rapid sfârșit al confruntărilor Israelului cu teroriștii Hezbollah, dacă se aplică (în fine, după vreo 20 de ani, nota mea), rezoluția ONU 1701, care stipula retragerea grupării extremiste șiite din zona graniței comune, israeliano-libaneze. Cum bine a făcut să sublinieze, potrivit DLF, și faptul că ”Germania nu împărtășește aprecierea potrivit căreia ar fi justificată acuza că Israelul ar comite un genocid în Gaza”.

Dar simplul fapt că a acceptat să discute asemenea aberații cu și alături de un lider islamist sângeros și tiranic, ca Erdogan, îl descalifică pe cancelar.

Lăsarea de izbeliște a Ucrainei, pudic acoperită de ipocrizia liderilor de stânga apuseni

Lui Scholz nu i-a ajuns că s-a despărțit de Franța în politica față de Ucraina, în care șeful de stânga al executivului de la Berlin a pus bazele succeselor militare actuale ale Rusiei, întrucât nu și-a scos niciodată, în ultimii trei ani, piciorul de pe frâna înarmării Ucrainei. Cancelarul a blocat, împreună cu Biden-Harris, accesul Ucrainei în NATO și, de unul singur, livrarea de rachete Taurus, așa cum a temporizat și amânat furnizarea tuturor categoriilor de arme germane, date în cele din urmă cu mari regrete Ucrainei.

În acest proces, Scholz a încercat să se ascundă permanent îndărătul administrației americane Biden-Harris, ceea ce nu i-a reușit mereu. Dar eșecurile nu l-au determinat să-și schimbe perdantele și jenantele politici inepte și lașe față de agresori obraznici, precum Putin.

Ce-l doare pe cancelar?

În ce privește deopotrivă Rusia și Turcia, politica externă a lui Scholz e determinată însă nu doar de poltroneria și incompetența lui în diplomație, ci și de efectele electorale ale catastrofalei sale politici interne.

E vădit că dezastrul economic și imigraționist produs în Germania de când a ajuns la putere cu Merkel și apoi de unul singur, dezastru care i-a redus popularitatea vertiginos, astfel încât tinde în prezent spre zero, îl face pe Scholz să se creadă obligat la măsuri aberante. Cum ar fi să cedeze unui amplu curent extremist de stânga și de dreapta, pro-rusesc și putinist, intern, și să încerce să-și amelioreze poziția electorală prin captarea voturilor turcești și musulmane din Germania, înaintea alegerilor de anul viitor.

Puțin pare să-i pese cancelarului de efectele acestei politici externe imorale, de un egoism sălbatic, care reclamă căciuliri în fața unor dictatori în plin delir mesianic, ca Putin și Erdogan, cât timp oprește sângerarea electorală a SPD și adună voturi naziste și comuniste.

Efectele ipocriziei

La vorbe, Scholz e mare. Acum doi ani și jumătate proclamase, după invazia rusă în Ucraina, ”o schimbare epocală”. Care apoi se fâsâise, însă, urgent. Azi, împreună cu colegii săi din G 7, ministrul german al apărării, Pistorius, a admis la Neapole că ”Rusia poartă un amplu, brutal și ilegal război de agresiune” împotriva Ucrainei.

Așa e. Bravo. Jos cu pălăria pentru lucida observație și pentru sagacitatea cu care G7 a observat, după aproape 3 ani, ce anume face Putin. Aplauze furtunoase. Ovații la scenă deschisă. Suntem toți muți de admirație.

Cât s-au articulat aceste sforăitoare înțelepciuni, Ucraina, care se pregătește să facă față celei de-a treia ierni grele după distrugerea a 80 la sută din infrastructura ei energetică, a mai pierdut oarece teritoriu, în est, așa cum face aproape zilnic, de mult, în timp ce continuă să-și aștepte aprobarea de a folosi arme occidentale cu bătaie lungă pentru ca să poată, în fine, să atace obiective militare cheie în Rusia. Și Ucraina continuă, de asemenea în zadar, să aștepte un pic de bărbăție din partea SUA și a Germaniei, astfel încât să fie, în fine, invitată în NATO.

Degeaba. Agenda stângii americane și germane are alte priorități. În special electorale.

Între timp, ia proporții în Ucraina demoralizarea, incomprehensiunea, furia pe Vest, defetismul. Care cresc exponențial șansele Rusiei de a cuceri țara vecină. Sub ochii nevolnicilor lideri de la Washington, Londra, Roma și Berlin.

Nu știu acești lideri că pun astfel în pericol Europa și întregul Vest? Ba știu, dacă nu se află, ca Biden, în vreo gaură cognitivă. Dar nu le pasă. Mai mult le pasă de comoditatea și de frica lor de destabilizarea Rusiei, dacă e debarcat criminalul în masă de la Kremlin.  

Nu pare că ar conta pentru Scholz că nu-și face datoria europeană, să ajute eficient la respingerea unor agresiuni genocidare și unor tentative de răsturnare a ordinii mondiale, astfel încât Ucraina să reziste tăvălugului rusesc, iar Israelul să facă față mai ușor misiunii de a curăța Gaza și sudul Libanului de teroriști islamiști. Nici pentru Kamala Harris.

Voturile islamiste, turcești și arabe, contează pentru ei mai mult.

Atâta doar că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă. Ipocrizia demersurilor cancelarului (ca și ale Kamalei Harris, care de grija voturilor arabe din Michigan a interzis Israelului intrarea în Rafah, unde a fost ucis zilele trecute șeful Hamas, Sinwar), ține de sfera evidenței. Și nu are cum să nu sară în ochi celor pe care încearcă să-i atragă, prin intermediul lor, în propria barca electorală. Care a început să ia apă și dă semne să se scufunde.