Frica de diktat: marile puteri, Israelul, România și istoria

Dacă nu învățăm din istorie, vai, o vom repeta. Așa, sau așa. Iar inamicii ne-ar zvânta, ne-ar prăda, prăpădi și nimici. Ori de câte ori vremurile devin ”interesante”, în conformitate cu blestemul chinezesc, care le dorește dușmanilor să treacă prin astfel de timpuri, țările mici și mijlocii ar face bine să bage capul la cutie. Dacă pot. Iar dacă nu? Să-și bage mințile în cap.

Antecedente istorice românești

Știm din istoria României ce pățesc țările care acceptă diktate teritoriale. Din pricina infamiei unor Hitler și Stalin, România s-a văzut împuținată, în 1940, când i s-a luat prin jaf nordvestul Transilvaniei. Și nord-estul basarabean și bucovinean. Pentru că dictatorii se înțeleseseră, înaintea izbucnirii războiului mondial, să-și împartă Europa, în secretul protocol-anexă al nemerniciei numite ”Pactul Ribbentrop-Molotov”. Antisemiții se împrieteniseră.

Ca să-i facă plăcere lui Hitler, Stalin își dăduse afară ministrul de externe evreu. Îl înlocuise pe Maxim Litvinov cu infectul Viaceslav Molotov, care avea să-și lase fără să crâcnească propria nevastă, evreică, să fie deportată de Stalin în Siberia. Iar omologul său nazist era un idiot. Dar unul doldora de antisemitism și de foame de măriri și teritorii. Pentru ele, o dată în plus, Germania și Rusia se ușurau cu boltă asupra țărilor mici și mijlocii situate între Berlin și Moscova.

O țară a rezistat din răsputeri șantajului: Finlanda. Care i-a ținut piept lui Stalin cu arma în mână. Și iugoslavii s-au bătut ca leii, cu nemții. Și unii și alții aveau să-și păstreze de la un moment dat, după război, o oarecare libertate. Și o oarecare libertate.

România s-a temut. Cu democrația făcută zob în reacție la amenințarea legionară a anilor 30 și cu o armată inadecvat echipată, instruită și înarmată, dictatura regală, condusă de un Consiliu de Coroană inept și laș, s-a temut, în majoritatea covârșitoare a forului său conducător, de un refuz demn, dar riscant, la pretențiile diktatului de la Viena. Și la cele emise la Moscova de idolul lui Putin, osetul terorist și sângeros, Djugașvili, alias Stalin.

Rezultatul este că România Mare a dispărut și nu s-a refăcut nici până azi. A cere acum refacerea ei pe spinarea Ucrainei agresate de armatele Moscovei, așa cum s-a pretins în AUR și la extrema dreaptă, putinistă, este a ceda cântecelor de sirenă ale Rusiei lui Putin și a trăda o dată în plus interesele României. Interese care-i reclamă prezența alături de Ucraina, în NATO și UE.

Actualitatea israeliană și lecțiile istoriei

Dar ce-are de făcut Israelul? La 7 octombrie a suferit un atentat terorist, genocidar. Masacrul islamist din chibuțurile israeliene s-a dovedit, proporțional, de 10 ori mai puternic decât cel suferit de SUA la 9/11. Și, fiind nu doar terorist, ci și antisemit, a amintit, firește, de Holocaust, după care n-a avut niciodată loc un măcel anti-evreiesc de dimensiunile celui efectuat cu sprijin iranian de teroriștii Hamas și ai Jihadului Islamic, la 7 octombrie 2023.

Această agresiune teroristă a zdrobit capacitatea disuasivă a statului evreu, reliefând care este miza confruntării actuale din Gaza și cu teroriștii șiiți din Liban și Yemen: supraviețuirea Israelului și capacitatea statului evreu de a-și reface, credibil, forța disuasivă, astfel încât să nu devină o pradă la fel de ușoară inamicilor săi, ca România anului 1940.  

Or, ca și în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Vestul se face de rușine și își pregătește suferințe și vărsări de sânge indicibile, prin împăciuitorism față de tirani și teroriști, care salivează și își freacă mâinile de bucurie.

În fruntea taberei unui jenant appeasement nu mai sunt, ca la München, în 1938, britanicii și francezii lui Chamberlain și Daladier, ci americanii lui Biden.

Cabinetul israelian i-a dat, mai nou, cu tifla. Deși are mare nevoie de SUA atât ca furnizor de arme și muniție, cât și ca aliat în Consiliul de Securitate ONU, executivul israelian, condus de Beniamin Netanyahu, a respins ideea președintelui SUA, Biden, de creare a unui stat palestinian, reliefând că ar recompensa terorismul.

Și chiar așa ar fi. Terorismul și tiraniile dindărătul lui ar fi răsplătite și stimulate plenar. America, departe de a-și vedea interesele satisfăcute, și-ar marca un fatal autogol, căci și-ar mai șubrezi credibilitatea oricum zdruncinată, așa cum s-ar anemia peste tot pozițiile democrațiilor liberale, din care nu există în Orientul Apropiat decât una: Israelul.

Și atunci? Ce-i determină pe inși ca Biden și Blinken să vehiculeze planuri și proiecte extrem de pernicioase pentru Occident și democrații?

Defecțiuni și derive americane

Biden, aflat în an electoral, e sub presiunea extremei stângi din Partidul Democrat, care s-a aliat cu islamiștii și-l amenință pe președinte că-i retrage sprijinul, dacă nu leagă la spate mâna Israelului. Ca atare, șeful statului american și oamenii lui nu obosesc să prevină Israelul să nu intre în Rafah. Chipurile din motive umanitare. În realitate, din rațiuni diplomatice. Și, mai ales, electorale. Ceea ce ar salva de extincție ultimele batalioane ale Hamas și le-ar dărui islamiștilor victoria în confruntarea cu statul evreu.

Concomitent, spre bucuria extremei stângi și-a islamiștilor, Biden încearcă să compenseze și să contracareze anunțata decizie independentă a Israelului de a duce la bun sfârșit campania antiteroristă din Gaza, prin vehicularea absurdului plan de inginerie politică și teritorială care sfidează vădit Ierusalimul.

Pe scurt, președintele Statelor Unite ar vrea să anunțe, împreună cu niște lideri arabi, ”un plan de statalitate palestiniană” unilateral, peste capul israelienilor. Care știu că un stat palestinian în condițiile intensității terorismului actual practicat de conducerile și grupările palestiniene ar fi o bombă nucleară cu explozie întârziată. În reacție, cabinetul de la Ierusalim a subliniat că nu va accepta un astfel de plan și ”că respinge total diktate internaționale”.

Ceea ce aduce statul evreu în poziția Finlandei Cehiei, Iugoslaviei și, nu în ultimul rând, a României

Diferența este că, la fel ca Finlanda, dar altfel decât România dictaturii regale, statul evreu e o democrație liberală. Iar poporul israelian nu vrea, în mod manifest, în covârșitoarea sa majoritate, să dispară, să se lase exterminat, să cedeze în fața terorismului și diktatelor străine și să-și lase statul, renăscut cu greu, din cenușă, după 2000 de ani de cumplit exil evreiesc, să fie șters iar de pe hartă de Iran și de interpușii lui.

Pare că istoria ne învață că, dacă sunt în vizorul marilor puteri, care, din varii motive, și pentru cele mai diverse avantaje politice sau beneficii teritoriale încearcă să-i oblige pe cei mărunți să-și pericliteze existența prin concesii și acceptarea restrângerii hotarelor lor, țările mii și mijlocii au o singură șansă. E dată de combinația de curaj, demnitate și determinarea de a lupta cu arma în mână pentru ținuturile, integritatea, suveranitatea și dreptatea lor. Și de forța armatelor lor. Care trebuie să fie suficientă, pentru a descuraja agresiunea.

Iar dacă nu e? Cetățenii vor fi siliți să-și asigure supraviețuirea, compensând carența indusă de lideri proști sau ticăloși, care n-au pregătit-o cum trebuie, prin propria lor vitejie și hotărâre. Prin eroism.