Față cu nazismul. Și nedumeriri privind războiul împotriva terorismului

Cu ce fel de războaie se confruntă europenii și americanii? Nu le e clar celor mai mulți. Pentru că sunt complexe. Și o propagandă îndelungată, parțial foarte subtilă, i-a smintit și lăsat extrem de perplecși.

Spre a descurca acest ghem să notăm mai întâi că israelienii, încă șocați de amploarea terorismului genocidar de tip nazist de la 7 octombrie, nu apucă să-și lingă rănile sângerânde, unele mai dureroase și mai purulente decât oricând, de la Holocaust încoace. Pentru că fiii lor luptă în Gaza nu doar pentru supraviețuirea propriului popor și stat, ci și pentru o civilizație care încă se mai dedă iluziilor. Iar Occidentul își permite, vădit, luxul autoamăgirii, deși e masiv atacat el însuși, pe de-o parte hibrid, prin războiul lui Putin provocat de întoarcerea spre Vest și valorile occidentale a Ucrainei, dar și fierbinte, prin agresiunea teroristă împotriva valorilor de libertate ale singurei democrații din Orientul Mijlociu.

Confuziile unui Apus care se mai leagănă în iluzii

Vestul încă mai crede în cai verzi pe pereți și permite celor mai gregare forțe și mișcări să-i dicteze agenda, narativul, discursul și politica. Occidentul se scufundă în marasm moral și lașitate. De pildă față de Turcia pro-teroristă, care îl amenință cu o contracruciadă islamistă fără să primească vreo replică decât de la israelieni. De pildă față de suporterii terorismului din restul lumii. De pildă față de datoria de bun simț de a spijini efectiv o națiune liberă și demnă, luptând pentru supraviețuire, precum cea israeliană.

Confuzia morală, acoperind atitudini antisemite, e o ceață groasă și extinsă, mult răspândită de elite culturale și politice la fel de trădătoare, precum cărturarii lui Julien Benda.

Într-un recent editorial de toată jena din Le Figaro, un comentator francez credea că-i poate pune pe palestinieni alături de ucraineni, ca și cum cei din urmă, invadați de ruși, ar fi făptași, iar în conflictul din Orientul Apropiat, agresorii ar fi nu Hamas și Jihadul Islamic, grupările islamiste patronate de Iran, ci victima israeliană a mega-atentatelor de la 7 octombrie.

Editorialul e tipic pentru zăpăceala împărtășită și răspândită în pofida bunului simț de o parte din elitele occidentale, în condițiile în care Europa e ea însăși sub amenințare. Greu de imaginat eroare, alienare, nebunie mai mari decât a sta în buza craterului unui vulcan, în timp ce muntele geme și scoate pe nări focul islamist pe care francezii și nemții l-au aprins, importând în masă migranți musulmani antisemiți și teroriști, și a rata estimarea pericolului erupției mizând pe inexistența lui. Și ratând, deopotrivă, stabilirea adevăratului raport dintre victimă și agresorul islamisto-terorist în conflictul din Țara Sfântă, și impactul geopolitic al unei eventuale victorii a alianței terorii.

Greșeli israeliene

Dacă, torturați de frică, după decenii de îndoctrinare islamo-gauchistă, mai-marii progresiști ai presei și dregătorii politici continuă să fie în Vest naivi, proști, manipulabili, de ce a fost ușor de amăgit elita israeliană?

Cea din urmă a cedat impulsului judecării îndulcite a visceralului inamic, ca și cum Hamas ar fi fost rațional și interesat să coexiste. O idee indusă de stânga occidentală, de administrațiile Obama și Biden, de Realpolitik-ul practicat de nemți de la Willy Brandt încoace, când s-a arătat spre Gorbaciov și s-a spus: ”vedeți, s-a dat pe brazdă, nu vrea să ne omoare pe toți”, fără să se ia în considerare eventualitatea ca sovieticii să nu mai vrut fiindcă n-au mai putut.

E vai de Europa că a continuat să se iluzioneze că poate renunța la orice soi de descurajare și trăi în pace cu vrăjmașii de moarte ai lumii libere. Cu atât mai mult e vai de ea, fiindcă Franța nu pare a realiza ce infamie și aberație sinucigașă a produs, votând la ONU rezoluția pro-teroristă a Adunării Generale, o rezoluție absolut antioccidentală, nu doar antisemită, care-i refuză Israelului dreptul de a se apăra.

La rândul său, statul evreu a amânat prea mult timp actuala confruntare decisivă cu teroarea, crezând aiurea, în 2008/9, 2012, 2014, 2021, că ajunge să-și lase armata să bombardeze un pic, în ripostă la ploi de rachete, și va putea coexista pe termen lung cu amenințarea Hamas, care n-ar fi chiar mortală.

Israelienii știu acum că luptă pe mai multe fronturi. Unul e cel militar, terestru, de care se tem, pentru că e foarte periculos pentru viețile soldaților și ofițerilor trimiși să distrugă infrastructura Hamas și să disloce de la putere gruparea teroristă, islamistă, nazistă. Iar pe celălalt se derulează un război diplomatic pe care, dat fiind antisemitismul și mulțimea antisemiților, nu l-au putut câștiga niciodată.

Ticăie deci două cursa contra cronometru. Cine ajunge mai întâi la potou? Demantelarea Hamas? Sau ipocrizia organizațiilor internaționale care încearcă să salveze terorismul, pretinzând că le-ar fi milă de civilii din Gaza?

Nelămuririle plebei. Și inadecvări de patricieni

Și dacă intelighenția israeliană și occidentală e atât de alăturea cu drumul ce să mai spunem despre europeanul de rând? Se manifestă ample nedumeriri în rândul multor oameni obișnuiți de pretutindeni, în privința naturii și obiectivelor atacului terorist al Hamas de la 7 octombrie, precum și a moralității reacției militare israeliene la acest mega-atentat. Nu toate sunt generate de serviciile de propagandă și dezinformare ale teroriștilor și aliaților lor.

Reacțiile adesea de bună credință ale unor cititori la analizele publicate de acest blog sunt și naive și elocvente pentru nelămurirea lor. ”Cui prodest acest război absurd în afară de Rusia”, întreba cineva, cu parțială îndreptățire, pe Twitter. În fond, e clar că terorismul genocidar transpus la 7 octombrie de Hamas nu servește cauzei poporului palestinian. Problema e că mulți palestinieni și susținătorii lor nu sunt de acord cu această estimare. Și nu întâmplător.

Căci s-a văzut ce uriașă susținere a adunat Hamas dincolo de granițele Iranului și Qatarului, care-l sponsorizează cot la cot cu Turcia. L-a obținut și dincolo și de frontierele Rusiei și Chinei comuniste, la ONU, ba și în rândul țărilor din lumea liberă. Unele din ele s-au abținut jenant și dezonorant, ca România și Germania, de la rușinosul vot din Adunarea Generală ONU, o organizație mondială transformată, cum just a notat Jana Cestohova, ministru ceh al apărării, în ”club de fani ai terorismului”, din care trebuie urgent ieșit. Problema e că ar trebui ieșit rapid și din UE și NATO, din care fac parte țări ca Turcia lui Erdogan, care a prefăcut Hamas din grupare teroristă, într-una de ”eliberare”, demonstrând că e la antipodul valorilor pe care se întemeiază și Comunitatea Europeană și Alianța Nord-Atlantică.

Pe ce se bazează țările care au luat, fie și indirect, partea teroriștilor, refuzând statului evreu dreptul de a se apăra? Pe ceea ce se baza Hitler când și-a demarat politica externă mizând pe antisemitismul multor națiuni europene. Pe ce se întemeiază și activiștii Hamas, o grupare care și-a gândit, împreună cu Iranul, mega-atacul de la 7 octombrie, astfel, încât să îngenuncheze și prin propagandă statul evreu, forțându-i populația să fugă, șocată, dintr-un stat care nu mai e în stare s-o apere, în fața unei lumi pro-teroriste: pe antisemitismul conștient sau inconștient, marcând atitudinea multora în Comunitatea Internațională și pe efectul său practic la ONU, la Washington, în UE.

Acest antisemitism poate fi deopotrivă brutal ori subtil, voluntar sau inconștient. Un glas plin de obidă, în rețelele sociale, în contra celor ce demască ura față de evrei susținea că antisemitismul ”e atunci când cineva îndrăznește să critice perfecțiunea”.

În realitate, antisemitismul e să se critice victima evreiască fiindcă nu e ”perfecțiunea” și să se justifice, subconștient, faptul că, nefiind perfectă, ”trebuie”, vai, terorizată.

Nu mai puțin insidios e pseudoargumentul potrivit căruia ”oricine cere să fie oprit măcelul asupra civililor e etichetat imediat ca antisemit și complice al teroriștilor”.

Civilii, proporționalitatea și agitpropul marilor maeștri ai propagandei

De aici încolo intervine dezinformarea profesionistă. Sâmburele ei e termenul de ”civil”. Și corolarul lui stupid, dar extrem de frecvent, al ”proporționalității”. Care e un fel de panaceu de folosit ori de câte ori se dorește invalidarea dreptului Israelului la autoapărare.

Proporționalitatea ce-ar însemna, de fapt? Între altele, ca evreii să intre în creșe, grădinițe, școli și să decapiteze bebeluși, violându-le mamele, educatoarele și învățătoarele? Ori să le răpească zeci de copii și bunicile, supraviețuitoare ale Holocaustului, în timp ce le asasinează în masă părinții și surorile?

Propagandiștii ”uită” foarte rapid chinurile civililor evrei, pentru a le exagera pe ale palestinienilor și, dacă nu pot ignora suferințele israeliene, pentru a le ”contextualiza”, cum a făcut șeful ONU, Guterres, ori șefa FFF, Thunberg. Le-au ”contextualizat” până au dispărut și n-au mai rămas decât imaginile cu copii palestinieni morți sau răniți.

Apoi s-a contra-atacat pe linia criminalilor de război deferiți Tribunalului de la Nürnberg pentru sistematica împușcare a evreilor sub Hitler. Noi criminali de război? Dar ce sunt piloții aliați care au bombardat Dresda sau Hamburg, ucigând zeci de mii? Care e deci diferența dintre teroriștii Hamas care omoară civili față la față și piloții care-i ucid bombardând? Și de ce sunt mai atroce teroriștii, dacă victimele bombelor israeliene sunt net mai multe?

Istoricul Martin Kramer devoala, într-un articol publicat la 26 octombrie de Times of Israel, sursele acest tip de apărare nazistă împotriva acuzei de genocid, transpusă mai nou de subtilul propagandist palestinian care e Rashid Khalidi, profesor la Columbia University. La aceeași apărare au recurs unii asasini în masă germani. De pildă generalul SS Ohlendorf, din Einsatzgruppen, unitățile de polițiști germani ale ”grupurilor speciale de intervenție” și exterminare a evreilor, împușcați în cel de-al Doilea Război Mondial, în spatele frontului.

Contemporanii care cad în plasa acestei argumentări pro-teroriste ignoră motivul pentru care judecătorii proceselor criminalilor de război naziști de la Nürnberg au respins pe drept acest subterfugiu. Pentru că nu e totuna, conform legilor războiului, să ataci combatanți, teroriști și infrastructura lor militară și să moară în acest proces și civili, de exemplu cei în spatele cărora se ascund agresorii care-și trag scuturi vii, calculând că moartea celor din urmă e profitabilă propagandei taberei proprii, pe de o parte, și să ucizi civili în masă, în scop terorist, pe de alta.

În fine, ce nu înțeleg sau, mai degrabă, nu vor să înțeleagă fanii terorismului Hamas, este că, dacă s-ar fi făcut voia Israelului, care avertizează înaintea oricărui bombardament și s-a abținut să-și asume drepturile decurgând din legile războiului, de a distruge fără preaviz depozitele sau cartierele generale teroriste ascunse în spitale, n-ar pieri niciun civil. E deci monumentală reaua voință a reproșului adresat statului evreu pentru uciderea celor în fapt, apărați de Israel în pofida liderilor lor iresponsabili, confundând a teroriza cu a conduce.