Israel, nu-ți face rău cu mâna ta

De ce se tot amână ofensiva israeliană terestră, antiteroristă, din Gaza? De ce se alimentează prin ajutoare umanitare structurile teroriste ale Hamas din fâșie?

N-au fost destule 1400 de victime omenești cu tot cu bebeluși decapitați în omorul în masă comis de Hamas la 7 octombrie? N-au fost destule violuri în masă? Nu sunt destui cei peste 200 de ostatici și suferințele famiilor lor? Nu ajung cele 7500 de rachete lansate doar din Gaza asupra statului evreu și jumătatea de milion de israelieni trimiși în pribegie internă de armatele teroriste?

Nu știe cabinetul de război de la Ierusalim, alcătuit din Netanyahu, Gantz și Gallant, că în joc e supraviețuirea statului evreu și că fiecare zi care trece fără destructurarea rețelei teroriste – care nu se poate face decât cu militari pe teren, la fața locului, iar nu prin raiduri – amplifică și neîncrederea israelienilor în propriile instituții și în capacitatea armatei de a-i apăra? Că are și alte efecte dezastruoase, cum e intensificarea manifestărilor de antisemitism pe glob și a susținerii directe sau indirecte furnizate mai cu seamă în Vest teroriștilor? Că, pe măsură ce imaginile ororilor comise de Hamas în Israel se estompează, iar presiunile ”umanitare” asupra statului evreu cresc, amânarea la calendele grecești a ofensivei terestre antiteroriste din Gaza vine la pachet cu dezastruoase efecte locale și globale?

Cui aparține decizia amânării ofensivei terestre

Amânarea ofensivei terestre și acceptarea de ajutoare umanitare în Gaza care întăresc (voluntar sau involuntar) Hamas sunt în mare măsură opera administrației de stânga de la Washington, susținută de guvernele canadian și de cele vesteuropene. Sunt, mai ales, dar nu exclusiv, rezultatul presiunilor americane. La care guvernul israelian pare să fie cedat.

Încât, în confruntarea cu terorismul islamist genocidar, trio-ul formând cabinetul de război al statului evreu pare depășit de complexitatea și greutățile enorme ale misiunii sale.

Să nu ne facem iluzii. Nu pe forța lor militară proprie, una care nu trebuie, ce-i drept, subapreciată, ci pe aceste dificultăți uriașe au mizat teroriștii islamiști palestinieni și sponsorii lor iranieni, din Qatar, ca și aliații lor din Turcia și din Rusia lui Putin. Pe nevolnicia Vestului mizase și Putin, nu fără temei, când a invadat Ucraina. Iar America, vesteuropenii și nehotărâții din cabinetul de război, care pare a deveni grabnic un executiv al abuliei, mai degrabă decât căpetenia unei tabere în luptă, dau semne să cadă iar în capcană.

Pentru că războiul declanșat de Putin și de Hamas nu reprezintă conflicte disjuncte. E un război cu două teatre de operațiuni îndreptate, ambele, împotriva democrațiilor liberale, a valorilor lor și a civilizației iudeo-creștine. Acest război se desfășoară pentru că America lui Biden și-a compromis capacitatea de a proiecta forță și de a-și descuraja inamicii, fapt care le face și chinezilor atâta poftă de Taiwan, de le curge saliva pe bărbie.

Motivele israeliene și internaționale de amânare a ofensivei. Și chestiunea ostaticilor

Dar n-au liderii israelieni motive serioase ca să amâne ofensiva terestră? Și nu se exercită presiunile occidentale asupra Ierusalimului în numele unor valori eminamente etice și ale omeniei? Ba da. Răspunsul corect la ambele întrebări e indiscutabil și incontestabil afirmativ. Prima facies, toate aceste presiuni se exercită în numele ostaticilor. Și al mai-binelui lor. Cărora profesioniștii mai-binelui le adaugă și ”populația civilă”, palestiniană.

Încât ultimele evoluții internaționale și cele mai noi formulări teoretic umaniste pe scena ajutorării grupării teroriste Hamas se concentrează pe exercitarea de presiuni asupra statului evreu ca nu cumva să-și demareze ofensiva terestră în numele ostaticilor.

Amânarea ofensivei, se tot afirmă și se tot repetă, inclusiv în rândul greu încercatelor familii ale ostaticilor din Israel, ar fi în ”interesul celor captivi”, dacă nu și în al populației civile din Gaza, care ”este și ea ostatică” a Hamas.

Realități, iluzii, amnezii

Presiunile familiilor ostaticilor sunt absolut comprehensibile, dar în cauză nu sunt doar nevinovații capturați și torturați inuman de Hamas. Se argumentează la Washington, dar și la Berlin, că amânarea i-ar da timp statului evreu să ”negocieze” eliberarea ostaticilor, ale căror vieți ar avea ”prioritate”.

În acest scop ar fi bune și zecile de camioane cu ajutoare furnizate fâșiei Gaza, care este o entitate teroristă, ajutoare care intră automat sub controlul Hamas.

Ce lipsește? Mila autentică. Compasiunea pentru viața celorlalte milioane de victime și pentru a victimelor viitoare ale Hamas. Se refulează convenabil, în numele ”păcii” și ”umanității”, că teroriștii profită din plin de pe urma acestor eforturi ”umanitare”, în parte sincere, dar integral naive și lipsite de orice omenie față de victimele din trecut și cele potențial mult mai multe, din viitor, ale terorismului.

Sub incidența amneziei cade și faptul că aceste eforturi le deschid neonaziștilor islamiști ai Hamas-ISIS un orizont plin de noi asasinate, schingiuiri și violuri în masă, precum și de răpiri de nevinovați în Israel și oriunde în lume.

Nu mai puțin important e faptul că așa-zișii ostatici palestinieni, civili, ai Hamas nu dau niciun fel de semn să se simtă rău în compania teroriștilor, să fie oripilați de faptele lor genocidare. Până și sub Hitler au existat manifestări de rezistență și s-au comis atentate împotriva lui.

Nici milioanele de susținători ai teroriștilor de pe străzile metropolelor occidentale și de la cârma progresistă a celor mai de prestigiu universități americane ca Harvard, Yale, Columbia, Stanford șamd, n-au avut minima moralia să condamne violurile, tortura, asisnatele în masă și răpirile. Ba unii au aderat fără rezerve la revendicările vădit și clar antisemite, teroriste și în ultimă instanță genocidare, ale lui ”From the river to the see/Palestine will be free”…

Când mai-binele se aliază cu răul malefic

E poate util să nu se uite că mai-binele este dușmanului binelui. Să amintim, în context, că absolvenții tot mai buni și mai progresiști ai acestor universități ale elitei americane populează azi serviciile secrete americane, Departamentul de Stat și Casa Albă, cea penetrată de recent demascata rețea de influență a Iranului, ai cărei membri continuă, se pare, să aibă acces la informațiile clasificate, ultrasecrete ale Statelor Unite.

Iată monstrul cu care se confruntă, în afară, israelienii. O rețea globală, pro-teroristă. Și una regională, al cărei centru de comandă și creier rezidă, parțial în Gaza, parțial în Iran, în Qatar, și în Turcia cu ramificații oriunde sunt Al Qaida și ISIS, în Liban, în Siria, în Irak, în nordul Africii, la ONU, în metropolele occidentale și, parțial, chiar în cancelariile apusene.

În plus, Israelul se confruntă cu dușmanul interior, alcătuit din lașitățile mai-marilor, din frica de pierderile inevitabile ale oricărei ofensive terestre, din spaima familiilor ostaticilor de pierderea celor dragi capturați de teroriști și presiunile lor asupra opiniei publice și a guvernului, care chiar cred propaganda ”câștigării de timp” pentru ”negocierea” eliberării lor.

Factorul american…

Această narațiune, alimentând eficient speranțe foarte probabil iluzorii, înmulțește viclean obiecțiile împotriva ofensivei terestre.

Ea a fost dealtfel savant demarată și se vehiculează de zor, pe aripile eliberării recente a celor două americance trimise acasă de Hamas în urma ”medierii” Qatarului, bastionul Frăției Musulmane, a cărei filială palestiniană e Hamas.

Or, în urma intervenției rețelei de influență iraniene și a altor medii pro-teroriste din SUA, Qatarul a reușit să convingă administrația Biden că ar fi un ”partener strategic” al Americii, deși, de fapt, e în aceeași barcă și cu Iranul, și cu Rusia, și cu toate regimurile și mișcările extremiste, totalitare, care poartă acum război, inclusiv în Ucraina, împotriva lumii libere și a valorilor ei.

…și israelian

Se poate, desigur, obiecta că bombardamentele din Gaza salvează vieți, de vreme ce afectează infrastructura militară a grupărilor teroriste, dând timp militarilor israelieni să se antreneze și populației civile, palestiniene, să se refugieze spre a nu fi pulverizată în ciocnirile dintre IDF și teroriști. E adevărat. Obiecțiile au fost întemeiate. Dar s-au fumat.

Degradarea perceptibilă a infrastructurii teroriste, reantrenarea celor 350.000 de rezerviști și avertizarea populației civile palestiniene, căreia i s-a cerut să se refugieze în sud, s-au făcut, cum reliefa recent un editorial din Jerusalem Post în primele câteva zile de bombardamente chirurgicale. Care ar putea fi și trebuie continuate neabătut, și după declanșarea ofensivei terestre. Nu mai există niciun alt motiv de amânare a acestei operațiuni. Nici măcar pericolul unui război în nord. Căci, ofensiva, oricât ar fi de costisitoare, e ineluctabilă. Pur și simplu n-are alternativă dacă se dorește salvarea și prezervarea statului evreu și evitarea unui genocid.

Vestul, stânga lui și confruntarea globală

Mai mult. Fiindcă e bine să nu ne facem iluzii. Indiferent de reacțiile de pe străzile, din universitățile și din cancelariile apusene la războiul antiterorist, e util să se evidențieze că, de eficiența apărării Israelului și a Ucrainei, îndeaproape studiate de regimurile de la Teheran, Moscova și Beijing, depinde perpetuarea lumii libere, cu democrațiile ei.

Aceasta nu implică să se accepte ca statul evreu sau Ucraina să încalce legile războiului, ci doar să nu li se aplice standarde duble, cerându-li-se ce nu i se solicită nimănui și, cu atât mai puțin, inamicilor lor genocidari. E-adevărat, e, până la un punct, absolut absurd să li se dea israelienilor sfaturi militare din afară, cât timp își îndeplinesc misiunea. Or, exact astfel de ”sfaturi” chipurile ”bune”, în fapt ”mai-bune” le dau americanii. Legitim ar fi să fie consiliați exact pe dos, de vreme ce de victoria statului evreu depinde soarta democrațiilor liberale.

Că stângii americane îi e indiferent destinul democrației nu se poate spune. În schimb, se poate afirma cu mâna pe inimă că unei mari părți a progresiștilor i-ar conveni de minune îngroparea ei. Care are loc, de altfel, nu doar în SUA, ci mai ales în vestul Europei, prin introducerea și extinderea tot mai nerușinată a cenzurii, în numele ”combaterii urii”.

De parcă ura combătută de ani de zile și decenii prin cenzură (de pildă prin cenzurarea negaționismului) n-a erupt mai nou, mai rău decât oricând, în explozii de antisemitism. De parcă a urî antisemitismul, terorismul și crimele lui ar fi imoral, fiind o ură neapărat de contracarat. Și ca și cum libertatea de exprimare și de opinie n-ar implica esențial și libertatea articulării de afirmații și opinii diverse, cu care să nu putem fi, vreodată, de acord.

Din acest cerc vicios, în care se învârte nu doar Vestul, ci și Israelul, care e singura democrație din Orientul Mijlociu, una aflată tocmai din această cauză sub atac, trebuie urgent ieșit.

Ieșirea din impas trece prin ofensiva terestră

Or, se va ieși din cercul vicios doar prin distrugerea terorismului și a structurilor lui de pretutindeni. Nu se mai poate aștepta mult, pentru că fiecare zi de tergiversare a unei ofensive inevitabile nu are decât efecte negative.

Populația civilă, palestiniană, care nu s-a evacuat încă, nu mai pleacă de acum încolo. Militarii israelieni, chemați sub arme, se demoralizează. Zecile de mii de combatanți ai teroriștilor, alimentați de ONU și de Comunitatea Internațională prin ajutoare umanitare, exultă. Se simt pe drept pe cai din cei mai mari. Pentru că știu că fiecare zi ce trece aduce noi și noi presiuni asupra Israelului. Știința acestui mecanism a constituit parte a planului terorist pentru ariergarda măcelului de la 7 octombrie.

Păsuirea ofensivei care nu mai vine, ca Godot, întărește impresia de slăbiciune a statului evreu și de victorie a terorismului. Deloc de mirare că tărăgănarea ei stimulează nu doar șantajul extremist și terorismul, încercările de extorcare de bani de la occidentali prin luări de ostatici, agresiunile coloniale, imperialiste și totalitare de felul celei demarate de rușii lui Putin în Ucraina, ci și tendința israelienilor de a-și abandona țara, emigrând, în speță de a părăsi un teritoriu evreiesc controlat, iată, fie și imperfect, de teroriști.

În acest fel, Israelul își face sieși, cu mâna sa prelungind mâna altora, un rău suplimentar, deloc neglijabil, după ce dușmanii i-au făcut cu mâna lor răul malefic, răul absolut.

Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face! ne învață Ecleziastul, 1:9-11. Un ziar din capitala autorului regal al acestei cărți biblice, Jerusalem Post, îl cita pe genialul fondator al libertății americane și președinte al Statelor Unite, Thomas Jefferson. Potrivit căruia, ”arborele libertății are, din când în când, nevoie să fie udat cu sângele patrioților și al tiranilor”.

Avantgarda lumii libere, țara Bibliei, a libertății și a eticii biblice, temeiul lumii libere, e chemată iar, de această dată împreună cu ucrainenii, să irige acest arbore, la umbra căruia ne răcorim cu toții. E arborele fără de care n-am fi decât sclavi, cu toții.

Statul evreu, care a promis, credibil, distrugerea Hamas și știe că nu poate demola această mișcare fără o ofensivă terestră, are nu doar dreptul, ci și obligația de a se apăra. Nu aparține, cert, decât Israelului dreptul de a decide când își trimite fiii și fiicele la luptă, la moarte și la victorie.

Dar e obligația sa și a tuturor iubitorilor libertății atacate, să pună umărul la oblojirea, apărarea și recucerirea acestei libertăți. Dacă Netanyahu nu poate face față acestei misiuni esențiale, ar fi poate bine să-l imite pe Moise și să ridice mâinile spre cer, predând, în lupta cu Amalec, cârma lui Ioșua, spre a lăsa unui lider mai hotărât, mai capabil să înțeleagă subtilitățile tactice și strategice ale inamicilor, șansa de a trece la timonă și de a apăra Israelul ceva mai eficient.