Cine sunt, ce vrea Ucraina, drepturile românilor și doublethink-ul

Ne aflăm, în lumea liberă, într-un pericol major. De frica Rusiei și a războiului, ne-am programat să ne mințim, să gândim și să vorbim ipocrit. Ca să facem, desigur, numai bine.

Am devenit duplicitari, punem botul la afirmații și informații total contradictorii și practicăm ceea ce Orwell numea doublethink și newspeech. Tot ca să facem numai ”bine”. Și să ”progresăm”. Iar Rusia să nu se supere pe noi și să se simtă provocată. Ca de ucraineni.

Iar dacă Rusia lansează rachete și drone care survolează teritoriile noastre și le pun în pericol, poate și involuntar, pentru că operatorii lor mai pot să și greșească, noi tăcem îndelung. Iar apoi ieșim să facem declarații împăciuitoare, moi ca limacșii. Ca să nu cumva să supărăm Moscova și s-o atragem într-un război cu NATO. Pe care nimeni nu-l vrea. În afară de ruși.

Dronele care n-ar fi căzut în România și declarațiile prezidențiale

Aflat de nouă ani în funcție, președintele României a avut nevoie de aproximativ 36 de ore ca să iasă și să dea o declarație publică, din nou, fără prezentarea de imagini sau probe dovedind că filmul oferit de către ucraineni, ca dovadă a căderii dronelor rusești de fabricație iraniană pe teritoriul românesc, cădere negată de autoritățile române, ar fi fals.

Potrivit lui Iohannis, dronele ruse ar fi căzut ”la 800 de metri de granița României”. Țară care ar fi ”foarte bine apărată” și noi, adică Iohannis și conducerea țării, am avea ”control total asupra spațiului nostru național”. Concomitent, ”suntem în cadrul NATO foarte bine apărați”, ”alerți” și ”îngrijorați” de ”distanța foarte mică” a atacurilor ”de granița românească”.

Nu s-au oferit publicului, cu acest prilej, rezultatele vreunei anchete independente de la fața locului. Nici imagini concludente din sectorul de graniță aflat în chestiune. De asemenea, președintele n-a prezentat, dincolo de afirmațiile sale vagi și de asigurări sforăitoare, vreo informație concretă despre modul în care sunt apărați de rachete și drone românii locuind în zonă, care se văd expuși de săptămâni și luni de zile terorii bombardamentelor din regiune. Nici vreun semn de compasiune cu ei și cu basarabenii locuind dincolo de graniță n-a arătat.

Afirmațiile prezidențiale ar fi binevenite dacă, măcar, i-ar calma pe unii. Căci dronele iraniene kamikaze, lansate de ruși și căzute pe malul Dunării, nu e clar pe deplin dacă în România sau nu, au provocat reacții, comoții, afecte și sentimente în parte virulente, violente și demente.

Nervi mari

Unele, nu întâmplător, au aparținut unor jurnaliști ai TVR, care ca, și mine, se presupune că și-au învățat meseria la posturi publice, dar, spre deosebire de alții, n-au deprins-o prea bine, de vreme ce, ajunși sub tensiune și presiune, probabil de la șefii lor, au clacat, vehiculând enormități, ori acuze aberante.

Dar ele nu sunt doar simple fapte diverse, derapaje agasante, iritante, sau amuzante. Ele vizează, într-o epocă smintitoare și înfricoșătoare de război, un drept fudamental al omului, prea frecvent refuzat românilor: dreptul la informație și jurnalism de calitate. Dreptul la gazetărie critică și corectă, transparentă, pertinentă, independentă și eficientă.

Ieșirile lor, punând sub semnul întrebării și Ucraina, și demersurile mele, și contextul lor reclamă analiză, înțelegere și o judecată critică, lucidă. M-am gândit mult la motivele și maniera în care și-au articulat stropșelile, insultându-mă din cauze obscure, care e posibil să le scape și lor. Li s-a cerut să pună batista pe țambal? Să dea în cei care n-o pun? S-au ferit să cadă în capcana Ucrainei?

Cine sunt și ce vreau

Să mă explic. Sunt un jurnalist cu aproape patru decenii de experiență de jurnalism profesionist, independent, la mai multe posturi publice, la ziare și televiziuni. Mi-a ghidat gazetăria, din capul locului, dorința de oferi oamenilor un serviciu esențial, înțelegerea realității complexe în care trăiesc, și de a-i edifica pe românii în mijlocul cărora am crescut, astfel încât să fie informați, acolo unde fascismul și comunismul i-a dezinformat, și să-și poată face o părere proprie, acolo unde securiștii și postcomuniștii i-au prostit, i-au smintit, i-au manipulat și instrumentalizat.

Mi-am continuat, ca blogger, activitatea gazetărească și o voi face atâta timp cât voi considera că e bine, e nevoie de ea și cât voi putea. Pe moment, munca de jurnalism real, nu acoperit, mi se pare cu atât mai necesară, cu cât războiul a sporit confuzia, propaganda și dezinformarea, iar românii, un popor mințit la televizor, înșelat la radio, isterizat în rețele de influenceri (fie ei istorici, publiciști, papagali care-și zic ”ziariști de investigație”, dar nu sunt decât biete slugi cu agende ideologice și economico-politice), sunt, în masă, victimele pseudojurnalismului de gang, de agitprop, de fațadă.

Blogul meu încearcă să ofere altceva. E inspirat de conștiința tragediilor provocate lumii iudeo-creștine de nazism, comunism și islamism. Și încearcă să contrapună ideologiilor adevărul. Cel incomod. Cel pe care puterea nu vrea să-l audă, și cu atât mai puțin să-l vadă publicat.

Nu în ultimul rând, blogul meu, care înțelege importanța evaluării juste a noianului de informații existent, e îndrumat de dragoste și de revolta firească pe care mi-o stârnesc făptașii când auzim din adâncurile conștiinței strigătele copiilor ucraineni asasinați sau răpiți, când realizăm că ne confruntăm cu tentativa unui genocid, ori cu spectacolul sinistru al prizonierilor de război captivi la ruși, dar violați, castrați, schingiuiți, terorizați și omorâți.

Nu e un blog perfect, nu e sfânt, nu e atotștiutor, pentru că nu e omniscient, perfect și sfânt decât Cel Sfânt, lăudat fie numele Său. Or, nici eu, nici oamenii care mă ajută, mă informează, mă corectează, mă susțin moral și sentimental și cărora, pe această cale, țin să le mulțumesc din inimă, de vreme ce doar cu ajutorul lor și cu donațiile voastre blogul meu a devenit, pe termen lung posibil, nici noi nu suntem perfecți, sfinți, omniscienți.

În fine, blogul meu nu vrea să creeze dependențe. Ci doar să informeze pe cât poate de bine, de onest și de adecvat, pentru ca cititorii mei să-și facă o idee clară despre realitate și să nu cadă victimă doublethink-ului.

Pe cine credem. Și de ce

Acestea fiind spuse, propun să revenim la oile noastre. Am fost apostrofat repetat și cu obidă, că Ucraina are interesul să atragă NATO în război și că, deci, nu trebuie crezută. Am articulat eu însumi prima parte a frazei anterioare în comentariul dedicat subiectului dronelor despre care s-a afirmat că au căzut și explodat pe pământ românesc. Dar a cere ca o parte să nu fie crezută, în ciuda probelor, iar cei care o cer omit să prezinte dovezi, ori, mai grav, dezmint direct sau indirect validitatea celor avansate fără să poată demonstra că sunt false, ridică probleme.

Sunt probleme insolubile într-un mod mutual satisfăcător. Cei care solicită această credință irațională, ba o reclamă violent, în afirmații îndoielnice, fie nu realizează că vorbesc prostii, deși au abandonat logica, rațiunea și faptele, fie sunt vânduți, acționează din frică, sau dintr-un impuls țicnit, dintr-o nebunie de moment, dacă nu cumva sunt sonați de-a binelea. Ceea ce, într-o lume tot mai marcată, statistic, de îmbolnăviri psihice, psihotice și nevrotice, alimentate masiv de perfidie, limbaj dublu, gândire dublă, ipocrizie și fățărnicie, n-ar fi foarte de mirare.

Nu ajută, în acest context, că împricinații afirmă că ”Ucraina a mai mințit” într-un caz similar petrecut în Polonia. Această afirmație, parțial adevărată, n-ar schimba lucrurile nici dacă ar corespunde integral realității. Da, Ucraina s-a înșelat atunci. Dar a încerca să explici contradicțiile dintre două luări de poziție oficiale ale autorităților celor două țări printr-o eroare din trecut a uneia din ele (ce e oare, în acest caz, cu erorile celeilalte?) nu e decât o greșeală logică, un ”da-dar-ism”, sau cum îi spun anglo-saxonii, un ”what-about-ism”, o fractură logică.

Miza pentru România

Într-o țară normală, care-și respectă cetățenii și dreptul lor la apărare, bugetul militar al unei armate cu moralul la pământ (1), dotată ca vai de ea, cu ofițeri ale căror demisii s-au triplat în ultimii 3 ani, fondurile investite în oștire ar fi mai mare decât ale Poloniei, de circa 4 % din PIB. Ale României reprezintă doar 2,5%. Iar de apărarea Moldovei nu vorbește nimeni.

Într-o țară normală, care respectă dreptul cetățenilor ei la informație și transparență, televiziunea publică și radioul public, ca și alte televiziuni de știri, ar fi găsit mijloacele de a trimite în câteva ore o echipă de jurnaliști credibili, eventual cu un elicopter, la fața locului, spre a documenta clar și fără echivoc ce s-a întâmplat în sectorul frontierei aflat în dreptul zonei atacate de ruși. Am fi avut, între timp, mărturiile localnicilor, filme, indicii, probe irefutabile, nu doar afirmațiile îndoielnice ale unui președinte care și-a declarat statul ”eșuat” și a promis guverne fără peee-seee-deee, dar l-a dat jos pe singurul executiv ales astfel de popor, încât această minune de după era iliescisto-fesenistă să fie posibilă.

Înseamnă că Iohannis minte? Nu neapărat. Înseamnă doar că, în bietul stat uselist, fost comunist, fost fesenist și actualmente foarte cleptocrat, el și alții ca el fie n-au habar cum se asigură apărarea țării și cum se face presă atunci când puterea a patra și misiunea ei se respectă, fie își disprețuiesc supușii, motiv pentru care le sunt perfect indiferente drepturile lor cetățenești. Ce le par inexistente.

Cât despre noi și ce vrem noi, sau Ucraina și ce vrea ea, s-o mai repetăm o dată. Vrem război? Defel. Nu vrem nicidecum război, ci, în ce mă privește, să ne amplificăm șansele de a evita să luptăm noi înșine în acest conflict. Cum? Încurajând Vestul să ajute cu adevărat Ucraina să-și obțină victoria. Dar nu cu prețul vreunei minciuni. Sau al doublethink-ului. Dar nu vrea Ucraina ca NATO să intre în război de partea ei?

Ba da. Așa pare. Vrea în orice caz – și nu i se poate imputa-, ca NATO să se implice mai mult și mai eficace în apărarea ei, de vreme ce trupele ucrainene apără, în acest război, cu sângele și sacrificiul militarilor ei, granițele și valorile occidentale, moldovenești și românești. Baltice și poloneze. Germane și franceze. În plus, nu Ucraina a început acest război, ci agresiunea Rusiei.

Ce vrea, deci Ucraina? Pace și securitate. Și exact același lucru ar trebui să-l vrem și noi. Îl vreau eu însumi. Nu de alta, dar îmi bat gura de mai bine de 20 de ani, afirmând necontenit în comentarii, interviuri și analize un elementar adevăr istoric, psihologic, antropologic: cât de importantă este, pentru pace, descurajarea, cât de pernicios e, în raportul cu tiranii, împăciuitorismul practicat ani și decenii la rând mai întâi de englezi și francezi față de Hitler, apoi de germani, francezi și americani față de Putin.

Căci appeasementul, împotriva căruia, într-un târziu, a avertizat și senatorul american John McCain, în 2014, anticipând tot ce s-a întâmplat până astăzi, departe de a-l pacifica pe un dictator pornit pe drumul aventurii militare și al întreprinderilor colonialiste și imperialiste, îl încurajează și îl stimulează permanent și tot mai puțin rezistibil la noi și noi agresiuni. ”SUA”, a spus McCain, ”i-a refuzat Ucrainei armele pe care le cerșea, informațiile secrete pe care le implora”.

De ce? Pentru că să nu fie ”provocat Vladimir Putin”. Ce s-a întâmplat? ”L-a provocat slăbiciunea manifestată de America”, spunea, pe drept, McCain.

Și el și eu și autori net mai importanți ne-am bătut gura de pomană avertizând că nu ajută să te ascunzi, să bagi capul în nisip, să-l umpli cu tărâțele unui doublethink și să-l lași să se exprime în doublespeech, spre a-i sminti și pe alții. Nu ajută minciuna care pretinde că vrea binele. Ajută adevărul, priza la realitate, refuzul idolatriei și al ideologiilor, gândirea limpede, judecata logică și onestă, claritatea morală. Și, ineluctabila frică de Dumnezeu, ca unic început al înțelepciunii.

——Note:

(1) Documentarul Recorder: ”Adio, arme! Armata României în fața celui mai mare val de demisii”.