S-au scris tone de pagini neconcludente despre mineriada din 13-15 iunie 1990, despre cele care au precedat-o, despre cele care au urmat-o.
Întrebat, în ziua în care FSN își mai instala un premier, lider al PSD, prin grația lui Ion Iliescu, pardon, Klaus Iohannis, care au fost factorii declanșatori ai mineriadei am rămas perplex. Chiar așa: de ce a avut nevoie regimul Iliescu, care i-a adus pe ortaci în București, să-i cheme să devasteze capitala, de vreme ce câștigase în Duminica orbului alegerile?
Păi tocmai de aceea.
Mobilul crimei
Legitimarea lui Ion Iliescu practic printr-un plebiscit de către opt din zece români în ziua nefericitelor alegeri prezidențiale inaugurând tranziția și epoca postceaușistă, dar nu și postsecuristă, a dat noului regim curajul să reducă la tăcere opoziția, alimentându-i însă și frica.
Iliescu și ai săi, în frunte cu Voican, Brucan și Măgureanu, precum și restul securiștilor și nomenclaturii reciclate, înțeleseseră, uitându-se în jur, la țările europene care tocmai se decomunizau, că funia li se apropie de par.
Revoluția îi adusese la putere, e adevărat, dar îi și speriase. Pe potentați îi șocaseră nu atât vărsările de sânge comise de securiști și militari sub nea Nicu, ori cele, mai ample și mai infame, comise de rețeaua R, care încercase să-i readucă la putere pe Ceaușești după o debarcare bizară, cât ușurința obținerii victoriei unei populații autentic revoltate și tenace, precum cea de la Timișoara. Îi zguduise și abilitatea unui grup relativ restrâns de securiști de a se alia eficient cu o parte a populației, spre a doborî un regim comunist durat parcă pentru eternitate.
Ca atare îi speriase spectacolul Pieții Universității, care, deși infiltrată de securiști și parțial controlată, se distinsese prin manifestări spontane, care anunțau o incipientă formare a unei societăți civile și a unei opoziții reale, într-o țară ce nu cunoscuse așa ceva. Era vorba de o națiune ce fusese complet călcată în picioare, înrobită, ireversibil nivelată și stăruitor manipulată an de an, deceniu după deceniu, de serviciile secrete și de polițiile politice din 1938 încoace.
Brusc, aceast popor ridicase capul, mirosind libertatea îndărătul căreia mijea regăsirea demnității. Ce-ar fi fost să li se ceară stăpânilor ei din ultimii 40 de ani socoteală?
Îi îngrozise, deci, riscul impunerii, de către această opoziție reală, fie și vremelnic marginalizată de pierderea alegerilor, a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Care prevedea lustrația.
În plus, îi îi umplea de oroare orice perspectivă de schimbare reală și, mai ales, eventualitatea revenirii în țară a regelui Mihai, care nu dădea comunismului pace, luând de ani de zile poziție. Iliescu mai spera într-un reviriment politic neocomunist la Moscova, motiv pentru care, ca nimeni altul în țările comunizate, avea să semneze, după mai puțin de-un an, tratatul cu muribunda URSS.
În fine, existau și considerente economice. Securiștii se pregăteau să-și împartă marele ciolan, la care mai ronțăie și azi, nu doar prin pensiile speciale sau prin porțile deschise de fesenismo-pesedism, ci mai ales prin marele tun al privatizărilor. Cum să admită ei să-i lase pe oameni să ridice capul cu îndrăzneala libertății și să le impute la o adică marele jaf?
Pentru a se împiedica toate acestea și a se ostoi fricile noilor tartori ai României criptocomuniste, cum i se spunea atunci iliescismului, era nevoie de acțiuni de intimidare de mare anvergură, în stare să paralizeze durabil pofta de revoluții anticomuniste și, totodată, să prelungească mistificările și narativul oficial al ”Telerevoluției”. Or, în reacția la provocarea de violențe, prin miliția generalului Chițac, care la două și jumătate noaptea a luat cu asalt corturile celor circa 250 de manifestanți pașnici din Piață și i-a maltrat pe protestatari barbar, a stârnit mânia populației bucureștene.
Ca să se apere de popor, regimul Iliescu a simțit nevoia nu doar să răspândească un val de minciuni, manipulări și calomnii de ”fascism” prin televiziune și parte din presă, ci și să-i cheme, întru apărarea și legitimarea proprie, pe ortaci,
Istoria și programul marii dezinformări
Aceste mistificări și narative însoțitoare de barbariid e epocă de piatră erau marcate de programul stipulat de manualele dezinformatoare și de propagandă ale celor mai eficiente regimuri totalitare care au însângerat secolul XX. O fi fost ea proastă făcută grămadă, cum o vedea Culianu, dar Securitatea resuscitată prin diversiunea naționalistă de la Târgu Mureș, din martie 1990, se pricepea la înșelăciuni, răstălmăciri și perdele de ceață.
Domnise cu ele, fără să aibă nevoie, datorită eficienței lor, de violențe ieșite din comun, și în anii de mare foame, frig și frică ai ultimului deceniu de regim național-comunist. Șarlataniile și pungășiile punând creierul poporului pe bigudiuri erau cu atât mai lesne de impus, cu cât românii fuseseră îndelung mințiți și escrocați de legionari, de Antonescu, de sovietici, de comuniștii internaționaliști, ca și de cei naționaliști, staliniști, dejiști, ceaușiști. Cu toții, dar și generațiile primelor etape ale eșuatei modernizări a României, cele care precedaseră cuzismul și legionarismul, puseseră mâna la rescrierea istoriei, la răspândirea de minciuni, la încețoșarea și derutarea poporului român.
Nici măcar românii din Occident nu se desprinseseră de un secol de minciuni proferate mai întâi de clasicii literaturii și istoriografiei românești, apoi de generațiile rinocerizate. Minciunile și blestemele la adresa celor care încercau să le devoaleze au continuat să fie proferate de legionari și de securiștii care-i infiltraseră. Cu atât mai ușor le-a fost să pună pe picioare telerevoluția, să mintă poporul cu televizorul, să infiltreze partidele și redacțiile și să denatureze durabil realitatea românească, acreditând ideea că unii ar încerca să ”cumpere țara”, pe care ”nu ne-o vindem”.
Manual de propagandă și decalogul repunerii sub control a unui popor răzvrătit
Mistificarea cu majusculă a făcut uz de câteva metode patentate, îndelung și cu succes exersate până astăzi. S-a trecut între altele la:
1) distragerea atenției prin îmbârligarea în detalii mistificate, fanteziste și derutante, de genul ”nu era securist, era miner, nu era miner, era rus, nu era rus, ci marțian”. Nu nomenclaturistul Dan Marțian. N-a violat-o pe biata studentă. A ”apărat-o”, luând-o cu de-a sila, de un viol mai groaznic, în grup. N-a violat-o, a mângâiat-o. N-o cheamă Ileana, ci Maria. A avut un bunic securist. Şamd;
2) reciclarea abundentă de mituri dragi ultranaționaliștilor: ”nenorocul istoric al României”, cu varianta ”țărișoara sub atac extern, rusesc, unguresc” și, la pachet, cu ridiculizarea evidenței, articulate într-unul din articolele sale politice de Ioan Petru Culianu, că ”norocul și-l fac popoarele cu mâna lor”;
3) recursul la narative atrăgătoare de extracție creștină, gâdilând sentimentul păcatului și dorința de căință a românilor. Fiindcă, așa cum spunea același Culianu, ”logica românului e, într-adevăr, creştină: face păcat din virtute şi virtute din păcat. Drept cel mai mare merit îi recunoaşte regelui Mihai faptul de a fi sărac.” Sărac s-a dat, deci, și Iliescu. Iar românilor li s-a spus și li s-a repetat până la sațietate: ”cu toții am fost vinovați”. Deci nimeni n-ar fi fost vinovat. Deși era evident că securiștii, spre deosebire de românii de rând care nu turnaseră, chiar fuseseră vinovați. Dar narativul a schimbat și percepția evidenței, în conjuncție cu celelalte metode;
4) intimidarea: ”dacă-l susții pe rege, te omorâm”. ”Dacă mai scrii articole politice despre România, îți facem de petrecanie”. Dacă-l demaști pe Eminescu pentru articolele lui șovine și antisemite, te omorâm. Toate aceste amenințări s-au abătut atunci asupra lui Ioan P Culianu. Direct, sau indirect;
5) șantaj: dacă nu te cumințești avem noi grijă să te discredităm, dar dacă ești ascultător te promovăm cum nici cu visul n-ai visat;
6) cumpărarea presei la bucată și angros, speculându-se din plin invidiile și pofta de pornografie a vulgului, precum și cea de bârfă și scandal a mai tuturor;
7) degradarea programatică a justiției;
8) degradarea programatică a învățământului;
9) ascunderea valorilor autentice, calomnierea lor și promovarea disprețului față de reperele reale ale românilor, astfel încât oamenilor să nici nu le mai dea prin cap să se întoarcă la cele iudeo-creștine și să înceapă să prețuiască libertatea, să aprecieze demnitatea și să revendice respectarea angajamentelor politicienilor. Așa se explică faptul că românii tolerează și azi ca liderii care le promit solemn să combată pesedismul, să ajungă, precum Klaus Iohannis, să instaleze nu mai puțin de patru premieri emanați de fesenism, toți unul și unul, (pardon, una). Și tot așa se explică de ce, până azi, nenumărați români arată cu degetul spre părelnici vinovați, dar marii criminali ai istoriei românilor se bucură și de imunitate, și de privilegii eterne, precum pensiile speciale;
10) marginalizarea celor merituoși, distrugerea meritocrației, cot la cot cu independența justiției și propulsarea în elita națională a celor mai jalnici plagiatori și a celor mai sinistre figuri politice, ori pseudojurnaliști cumpărați de putinism și învățați să aplice metoda Țoiu. Cel din urmă fusese scriitorul căruia, potrivit lui Culianu, i se permisese în comunism, sub Ceaușescu, să publice șopârle pentru că în finalul textelor lui, partidul se impunea și binele securist învingea.
Pahidermul din magazin
Ce sugerează spectacolul lui Ion Iliescu bine mersi, la casa lui, în ciuda crimelor mineriadei din 13-15 iunie? Ce sunt imaginea securiștilor cu lămpașe de miner care n-au fost deranjați de procurori în ciuda terorismului lor, tabloul impunității criminalilor care au însângerat România în decembrie 89 și au confiscat Revoluția, ca și icoana perpetuității la putere a fesenismului în condițiile în care justiția a rămas strâmbată și controlată politic?
Toate aceste reprezentări probează că ”binele securist” continuă să fie la cârmă și să intoxice o țară lăsată parcă fără de speranță.
Ce caracterizează toate aceste decenii? Un elefant mare și gras. Enormitatea celui a cărui trompă a fost Securitatea, tropăind în România prefăcută într-un magazin de porțelanuri cât mai temeinic de distrus. Pentru că, așa cum spunea cineva, tiranii nu se dau în lături să-și distrugă propriul popor, arzându-l ca să poată apoi domni liniștiți peste cenușa restantă. Sau peste mormanele de cioburi de porțelan spart.