Iulia și fapta ei de lumină, față cu întunericiții ei detractori

Sunt devastat nu doar de plecarea Iuliei Marin, ci și de faptul că am aflat de ea și de scrisul ei, împreună cu mulți alții, abia după ce n-a mai fost. Ceea ce mă revoltă la fel de intens ca imoralitatea care-și ițește spectrul hând în Biserica ortodoxă română. Și ca atacurile imunde care s-au revărsat postmortem asupra Iuliei, din interiorul aceeași tembeliziuni de rit cleptocrat-securistic care și-a ratat misiunea de a-i informa pe români cum trebuie despre bolile descrise de Iulia și despre tămăduitorul ei scris cu privire la aceste boli .

Mă întreb de zile: cu ce a greșit Iulia de a pătimit atât? Și cu ce a greșit de e târâtă în noroi, postmortem, de televiziunea unui delincvent fugitiv, o instituție cu profil de linșaj, de profanare și dezinformare antidemocratică, unde îi sunt luați la refec șefii, pentru că i-au acordat Iuliei încredere și au lăsat-o să muncească, în ciuda afecțiunii ei psihotice, ”schizo-afective”?

Cu ce a greșit, să ajungă să fie terfelită, când nu se mai poate apăra singură, de ceea ce pare a fi un grup de agenți de influență și de agitprop ai oligarhilor și lacheilor celor mai grețoase dictaturi postcomuniste? N-a luptat ea destul cu răul cât timp a putut ține în mână condeiul?

Răul ei, răul maxim, pe care a ales pe risc propriu să-l combată n-o asedia venind de departe. Îi fusese plantat dublu, atât în familie, cât și în suflet, îmbolnăvindu-i-l. Iată că nu i-a atacat doar inima și familia, ci a contaminat întreaga societate, cu tot cu psihoticele ei medii dezinformatoare. Și cu o parte din Biserica ei.

Boala Iuliei

Nu, boala ei n-a fost, cum se spune îndeobște, pentru că lumea nu se pricepe – și nici nu prea are cum, după tabuizarea îndelungată a subiectului – o simplă ”depresie”.

Nu că ”urâtele” n-ar fi groaznic de hidoase. O prietenă asaltată de când se știe de o rebelă depresie scria, credibil, că nu dorește ”nici celor mai aprigi dușmani ai ei…să treacă printr-un astfel de chin…Căci…nu există ceva mai cumplit. Pentru că atunci când îți cade corpul, te ții de minte și tot te ridici, până la urmă. Dar când îți cade mintea, târăște și sufletul după ea și atunci începi să mori din picioare. Ajungi să te macini continuu, de pe marginea prăpastiei și când ultima fărâmă de suflet ți se pierde, te arunci în ea. În prăpastia aia, care toată viața ți-a fost asul din mânecă, soluția, “salvarea” cu care ai trăit ca să mai poți înnoda, în chin, încă o zi în plus…”

Dar Iulia suferea nu doar de o tulburare bipolară, cu depresiile ei. Ci și, mai grav, de-o psihoză. Cu tot cu delirurile aferente. Oamenii își trec sub tăcere, de regulă, astfel de boli cotate încă, din nefericre, ca fiind ”rușinoase”, înfricoșați la culme fiind de stigma socială și profesională care vine la pachet, mai mereu, cu devolarea lor. Nu știu mulți pacienți, jurnaliști și scriitori de talent, bolnavi ca Iulia, care să-și depășească spaima și angoasa cu bravura și larghețea ei. De fapt, nu știu pe nimeni.

Lumina Iuliei

Recitesc Iov. Mari exegeți ai Bibliei s-au confruntat cu probleme insurmontabile în elucidarea sensului acestei cărți. Pe Elie Wiesel l-a urmărit o viață, dimpreună cu sacrificarea lui Isaac. Fără a fi fost ca el, lipsită de păcat, mărturia Iuliei îmi amintește de Iov. Mai precis, de suferințele lui absurde. Cărora, în finalul cărții lui Iov, nici Dumnezeu, în cel mai lung discurs al Său din Biblie, nu le conferă un sens clar și univoc.

Fapta ei cea mai luminoasă? Mi se pare a fi demontarea inhibițiilor și risipirea tenebrelor celor care, acum, după moatea ei, se simt în fine în stare să vorbească. Se simt în stare să deschidă gura pentru că ea a spart gheața. Pentru că ea a încercat să-și exorcizeze răul cu un curaj exemblar, scoțându-l cu forța de unde-i place să stea, la întuneric, în beznă și obscuritate.

Ea l-a expluzat la soare. L-a dat afară din zona lui de confort, spre a-l fixa în insectar. Spre a se uita atentă la el și a-l reduce de la proporțiile sale aparent colosale, paranormale, universale și metafizice, la proporțiile maniabile, naturale și normale ale unui dereglaj chimic. Scria ea că ”nu i-a plăcut niciodată să se ascundă și totdeauna s-a gândit la aceasta boală strict ca la un dezechilibru neurochimic, nu ca la vreun “defect” de personalitate, de gândire și așa mai departe”.

Așa că partea ei activistă și altruistă a coborât în arenă. L-a scos pe dușman din bârlog și întunericimea la lumina cuvântului. Și s-a încleștat între literele și frazele scrisului cu boala, căreia ar fi vrut să-i taie beregata retezind-o în propoziții simple și clare.

Am motive să refuz să cred că s-a angajat în această trântă pe viață și pe moarte cu moartea și cu boala, doar de dragul ei. Doar pentru că ”i se închisese inima ca o scoică și nu se mai deschisese”.

Altminteri n-ar fi scris acest minunat pasaj: ”de ce nu am vorbi despre astfel de lucruri? M-am întrebat, când ele nu numai ca afectează foarte multe persoane, dar sunt și întrucâtva tabu – depresia e confundata cu lenea, anxietatea – cu lașitatea, psihoza – cu psihopatia. O parte din firea mea, partea mai degrabă activista, cea mai emoțională, a ales sa “iasă din ascunzătoare” pentru ca știam deja o mulțime de oameni care au pățit aceleași lucruri si care se fereau. De șefi, de prieteni, uneori chiar de familie. M-am ferit la rândul meu câțiva ani, dar, când am simțit ca devine o povara, am decis sa încetez sa o mai port cu mine. M-am ferit din teama de “ce va zice lumea”, in primul rând. Nu voiam…vulnerabilitate, voiam sa transmit putere. Dar, in acele momente in care ma ascundeam, eram oricum, numai puternica, nu”.

Nu, Iulia. N-a fost, cum fără vină te bănuiai, un soi de exhibiționism emoțional. Și nici doar o terapie prin scris. Sau o figură de stil ca să captezi bunăvoința cititorilor. A fost truda ta cruntă. Și gazetărie pură și curată. Jurnalism de aur limpezit. Și civism generos din categoria diamantină.

Ți-ai pus sufletul chinuit pe masă și l-ai disecat, fără milă, pentru ca oamenii să înțeleagă, în fine, ”diferența între voi si restul lumii. De fapt, ”sînt”, cum scrii tu, adevărat, ”câteva diferențe esențiale:

• unii dintre noi (printre care ma număr) nu pot conduce din cauza sedativelor;
• femeile afectate de vreuna dintre tulburările de mai sus, dar care își doresc copii sunt sfătuite de medici sa renunțe la tratament sau sa îl diminueze drastic pentru a nu afecta bebelușul, trebuie sa facă teste genetice pentru a vedea dacă transmit sau nu mai departe afecțiunea (despre testele genetice am aflat recent, de la medicul meu). Tot femeile au probleme in a duce o sarcina pana la capăt si, in lipsa pastilelor sau cu ele in doze mici, risca psihoza in timpul sarcinii sau după. Din toate aceste motive, multe dintre noi renunțam din fașă (pun intended);
• antipsihoticele, in general, dau o anumită lentoare;
• depresia de după psihoza este extrem de frecventa si ea poate dura ani. Asta a fost cazul meu, deși ma bucur sa spun ca am ieșit din depresie cu ajutorul terapiei si fără antidepresive;
• când intram in psihoza, oamenii se sperie de noi, de cele mai multe ori. Sunt rari acei oameni care sa stie sa gestioneze situația – eu am avut norocul sa ii întâlnesc. Dar, in general, oamenii din jur fug, pentru ca in clipele alea ne comportam ciudat, avem deliruri bizare, unele grotești, suntem paranoici, poate. In ceea ce ma privește, tulburarea schizoafectiva de care sufăr e la “granița” dintre bipolaritate si schizofrenie – are simptome din ambele. Asta înseamnă ca am cunoscut si mania, si depresia, si psihoza tipica schizofreniei. E o tulburare comună în psihiatrie, din ce în ce mai comună. Dar, și aici voiam să ajung, cu tratamentul potrivit nu o simți. De fapt, cu tratamentul potrivit, poți duce o viață cât se poate de normală, cu o excepție – femeie fiind, să faci copii e…riscant, atât pentru ei, cât si pentru tine.
• Cu tratament, poți lucra la fel ca oricine, poți avea relații, poți sa faci orice îți trece prin cap, iar zi de zi, antipsihotice noi apar și sunt din ce în ce mai bune, mai puțin agresive. Schizofrenia nu mai e, de ceva vreme, ce se înțelegea în trecut prin ea – cunosc oameni care lucrează cu acest diagnostic sau învață sau au rezultate foarte bune in cariera. Cercetătoarea Elyn Sacks, care și-a scris povestea intr-o carte, e exemplul meu preferat. Și atunci, unde e lupta? Păi, lupta e cu medicamentele. Majoritatea oamenilor care se lupta cu boala iau medicație insuficienta sau nepotrivita, pentru ca si aici e o loterie.” Eu însămi am încercat de “n” ori sa renunț la pastile, iar asta m-a dus in spital de fiecare data. De când nu am mai renunțat, am început sa ma simt progresiv mai bine. Iar când medicamentul X îmi făcea rău, vorbeam cu medicul. Îl schimbam. A fost un lung proces cel in care am găsit medicamentul potrivit, dar a functionat.
• Drept e și ca unele medicamente eșuează. Ultimul meu episod, din toamna anului trecut, s-a produs in ciuda faptului ca luam tratament. Lupta mai e pentru cei care suferă de forme mai grave ale bolii.”

Și mai scriai: ”stigma mă surprinde…așa cum nu judeci un om dupa glicemie, nu văd de ce l-ai judeca pentru cantitatea de dopamină din nu știu ce regiune a creierului sau. Din motivul asta…nu vedeam de ce as tăcea, nu vedeam de ce tăcem cu toții, când îmi părea limpede ca psihoza e doar rezultatul unui creier care s-a imbolnavit. Nu o minte e bolnava, ma gândeam, ci organul care o conține. Altminteri, nu s-ar fi rezolvat nimic cu medicamentele potrivite, (cu care) mintea revine. Cunosc oameni care ar vrea la rândul lor sa scrie despre asta. Oameni pentru care diagnosticul e o povara mai ales din cauza stigmatizarii. Și ii înțeleg, pentru ca trei ani am tăcut și eu, deși eram revoltata pe felul in care presa (din care fac parte) portretizează boala psihica. S-a ajuns la credința ca psihoza înseamnă sa ucizi, sa faci rău etc., dar nimeni nu se uita la procente – e infim numărul cazurilor in care oameni psihotici fac rau, dar, oho, câți sunt cei care îngroașa rândurile “normalilor” condamnați pentru corupție, furturi, violenta in familie etc..” Ți-ar fi plăcut ca, ”atunci când spunem cuiva ca am avut psihoză, sa reacționeze nu de parcă e contagioasă (nu e), ci aș prefera sa auzim de la el un simplu: “Ok.”. Pentru ca e “ok” sa nu fii ok din când in când.”

Lumea Iuliei, politica și Biserica

Ce să înțelegem din teodicee, citându-l pe Iov? Ce să pricepem, dacă o ființă atât de curajoasă ca Iulia e chinuită în scurta ei viață de o boală atât de crâncenă încât s-o ia dintre noi la doar 32 de ani, în ciuda muncii și luptelor ei ieșite din comun pentru binele întregii sovietăți, în timp ce scelerați sângeroși nu se mulțumesc să ucidă vesel copii, ci împart în dreapta și în stânga ”icoana” unui criminal în masă ca Putin?

Pesemne că la ea se roagă și unii dintre credincioșii pravoslavnici ai televiziunilor securiste care, ca și unii clerici doldora de ură și dând pe din afară de filetism amintind de ultranaționalismul fanilor lui Hitler ziși ”Deutsche Christen”, îl atacă la baionetă și pe lucidul purtător de cuvânt al Patriarhiei române, și pe o înainte-mergătoare a presei române, care a binemeritat și de la colegii, și de la compatrioții ei.

Ambii sunt prea instruiți, prea cultivați, prea inteligenți și articulați și, mai ales, prea angajați etic pentru gustul frust, pentru gândirea de tot rudimentară și pentru ticăloșia unora. Detractorilor lor cei doi nu li se par destul de primitivi. Nu seamănă cu idolii unor români ca tomitanul, ca rusofilul călugăr Savatie Baștovoi, fiu de fost propagandist sovietic, pentru care ”depresia e duhul trândăviei”, ca basarabeanul cu nostalgii sovietice și comuniste, Ernu, pentru care e, vai, ”semn de capitalism”. Mai precis, un păcat al libertății și al societății de consum. În fine, cei doi nu seamănă deloc cu Șoșoacă, Simion, Orban, Putin și Kiril.

Ca o stâncă, Vasile Bănescu suportă creștinește scuipăturile lor. Cu timpul, dacă mai continuă mult atacurile în trombă abătute asupra lui și, mai nou, a familiei sale, pentru că nu i se pare OK ce face Biserica Rusă blagoslovind armele unui genocid, sau filetismul unor fundamentaliști neolegionari, îmi vine să cred că va începe să semene cu robul Domnului. Pe cel din urmă l-a zugrăvit Isaia: ”desconsiderat şi părăsit de oameni, om al durerii şi obișnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că-ţi întorceai faţa de la el şi noi nu l-am băgat în seamă./Totuşi, suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra lui, şi noi am crezut că este pedepsit…”

Ce ”păcate” a comis, din unghiul unora, Vasile Bănescu? Nu intonează cu evlavie imnul putinist antiamerican și antioccidental răsunând din piepturile unor credincioși sau clerici cu statut de membri în șobolonia colcăind de adulatori semianalfabeți ai dictatorului și ai slugilor lui criminale, de politicieni de doi lei, de militanți naționalisto-ortodoxiști, de pseudojurnaliști de hazna și de habarniști de tomberon. Căciuliți și plecați la pământ în fața Kremlinului, își defulează umilința, osândindu-l laș pe bietul purtător de cuvânt cum le vine la gura mizeră care le tot articulează, ca tonomatele, spurcatele afuriseli.

Sunt evreu. Unul care, în ciuda dificultăților pe care le întâmpină ca să înțeleagă căile Sale uneori de nepătruns, nu și-a pierdut credința în Dumnezeu ori speranța de a înțelege, cândva, cartea lui Iov. M-am întrebat: întrucât nu sunt nici ortodox, nici creștin ar trebui oare să mă lase rece soarta unui îmbisericit ca Vasile Bănescu?

Uite că nu mă lasă. Homo sum, nihil humani a me alienum puto. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. După cum se comportă în aceste vremuri triste, acest om este fratele celor mai buni dintre noi. Atâta doar mă întreb: de ce e lăsat singur de mai-marii lui? De ce nu ies să-l apere cei care, luând o poziție clară, i-ar putea fi scut și pune capăt blestemelor neaveniților?”

Dar Bănescu se poate apăra și singur. Iulia nu mai poate. Îi înfulecă memoria, ca să-și încaseze în continuare ce 30 de arginți, hienele din așa-zisa ”presă”, care au atacat-o infect după ce ne-a părăsit.

Iar noi? Ne putem alătura haitei detractorilor pierzându-ne demnitatea. Sau putem fie oameni și dezavua șacalii. Și aprecia discernământul, claritatea și acuitatea gândirii ei lucide, ca și eroismul și generozitatea plină de o extraordinară omenie, a inimii mereu deschise pentru alții a luptătoarei Iulia.

”În câteva zile, ies din spital. În urmă cu două săptămâni, când m-am trezit din starea de inconștiență în care eram, am început să mă lovesc ritmic cu capul de bara de fier a patului. Medicul imi spune ieri: ”mai tii minte?” ”Nu, răspund”. Nu mai țineam minte. Pentru că deliram. ”Ai zis că vrei sa mergi la Festivalul Unfinished. Că ai acreditare”. Râd cu doctorița, râd cu poftă, pentru prima oară de când sunt aici. Deci, spune ea, ”voiai pe de o parte să mori, dar și să participi la Unfinished”.

În final, a râs mai bine moartea. Ce finiș de tragedie greacă.

Ea, care încercase de atâtea ori să-și ucidă boala, sinucigându-se, a căzut pe câmpul de luptă, răpusă de un inamic prea mârșav chiar și pentru vitejia enormă adăpostită de firavul ei trup.

E însă în puterea noastră să schimbăm finalul piesei. Să-i acredităm participarea la Unfinished. Hai să nu-i lăsăm memoria și moștenirea să fie terfelită și ucisă de nemernici. Și hai să le fim alături și celor care i-au dat în viață o șansă și celor care, altfel decât ea, nu mai au puterea de-a lupta. Fiindcă ”e ok să nu fim ok”. Dar nu e ok să-i lăsăm pe scelerați să ne ia și memoria celor pe care îi iubim.