Statul evreu și-a acordat un respiro. Cu 70.000 de protestatari în stradă, premierul Beniamin Netanyahu a reușit să-și convingă ministrul extremist, Ben-Gvir, să accepte amânarea până în vară a controversatei reforme. Ben-Gvir amenințase să arunce în aer alianța guvenamentală, astfel că, spre a-și păstra majoritatea parlamentară, premierul s-a declarat de acord să-i transfere controlul asupra Gărzii Naționale în schimbul sprijinului său pentru amânarea reformei.
Unde te uiți, unde te întorci, în toată lumea încă întrucâtva liberă se protestează virulent. Ies zeci sau poate chiar sute de mii în stradă, se declanșează greve generale sau greve de o amploare fără precedent. Pe butuci au ajuns să fie puse Germania, Franța și, mai ales, Israel. Cu numai doi ani în urmă ardea, înaintea alegerilor prezidențiale, America. Acum e rândul statului evreu.
Cui Prodest? Mai e oare nevoie s-o spunem? Alianța sino-ruso-iraniană își freacă mâinile de bucurie. Azi, rețelele sociale erau pline de anunțuri în arabă chiuind de bucurie în legătură cu alunecarea în proteste, greve, încordări și o posibilă destabilizare a statului evreu.
În mod semnificativ, chiuiturile, jubilările și exultările încurajând protestele în rețele erau însoțite de mutra ayatolahului Khamenei, șeful spiritual și politic suprem al regimului islamist iranian, înverșunatul inamic de moarte al statului evreu și unul din principalii aliați ai lui Putin și ai dictatorului chinez, Xi. Care, în timp ce determina Hondurasul să renunțe la relațiile diplomatice cu Taiwanul, i-a facilitat lui Khamenei lovitura antiamericană și antisraeliană a împăcării cu regimul saudit de la Riad.
Ce-și fac unele țări cu mâna lor (și cu a revoluționarilor progresiști sau populiști) e lucru manual.
Pe câmpul de luptă, Ucraina luptă exemplar și îi provoacă imense pierderi Rusiei. Care nu înaintează. Și care e disperată să obțină victorii cu armata net împuținată care i-a rămas.
Bani, Moscova are. China o ajută. Iranul îi dă drone. Sancțiunile nu funcționează decât limitat. Nenumărate firme europene participă cât pot ele de intens la fentarea embargoului. Pe care rușii reușesc să le tragă-n piept și cu ajutorul exporturilor de gaze lichide în Europa, și prin intermediul țărilor terțe care, hămesite, își spun că le e mai aproape de piele cămașa profiturilor oneroase din visteria dictaturilor totalitare, decât haina datoriei morale a solidarității cu Ucraina și cu democrațiile liberale aflate sub atac.
În revanșă, Moscova punctează împreună cu aliații ei prin teroare, propagandă și agenți de influență. Care acționează (ca) la comandă să arunce în aer ordinea și pacea rămase încă intacte.
Și nu peste tot e nevoie ca serviciile secrete ruse, iraniene și chineze să intervină direct pentru a provoca tulburări pe drum spre destabilizări de amploare, care să paralizeze ajutorul către Ucraina. Dacă e dat. Și dacă nu e tot mereu redus și frânat de frica indusă de propaganda moscovită.
Israelul e un caz în speță. Nu doar în interiorul statului evreu, ci și în afară lui, începând cu dregătorii americani și terminând cu cei germani, sau europeni, toți au păreri extrem de bine conturate, chiar contondente față de ceea ce este, esențialmente o chestiune internă a statului evreu: Dar de știut cu adevărat despre ce este vorba, prea puțini israelieni și străini au avut răbdarea să se pună în poziția de a se inforrma și a ști.
Reforma justiției israeliene. De ce e contestată pe drept
A protesta e, în democrații, un drept sacrosanct. La fel, a fi îngrijorat de proiecte de lege cu potențialul de a schimba radical peisajul democratic și raporturile dintre puterile statului de drept.
Reforma justiției israeliene are acest potențial. Dar maniera în care se manifestă în Israel sub flamura stângii e suspectă, în măsura în care are aerul că o cădere în dictatură ar fi chipurile iminentă și inevitabilă, în cazul în care un guvern ales democratic efectuează cel mai normal lucru de pe lume pentru un guvern democratic și transpune o inițiativă legislativă în baza majorității de care dispune în parlament, în urma scrutinului liber care l-a adus la putere, legiferând. Și pentru că pericolul e prezentat ca și cum ar fi acut și iminent: ideologii dindărătul protestelor sugerează că n-ar mai fi timp de discuții și argumente, că ar trebui dat jos urgent guvernul, determinându-se majoritatea parlamentară să se prăbușească, astfel încât să se revină la instabilitatea ultimilor ani. Sau la constituirea unei noi majorități, pe care s-o controleze necondiționat stânga politică.
Întrucât în cauză e, între altele, și validarea la cârmă a unor politicieni ai puterii acuzați sau condamnați pentru corupție, ca șeful Shas Deri, sau acuzele de corupție planând asupra unui premier învinuit pe drept că e în conflict de interese dacă promovează o lege care l-ar putea pune la adăpost de justiție, e ușor să se discrediteze guvernul și majoritatea parlamentară. Cu atât mai mult cu cât e de dreapta. Și mai are în componență, fapt considerat ”câh” mai ales de stânga locală și globală, partide religioase.
Care vor și ele, ca și premierul, excesiv. Și, dacă se poate, totul pe loc. Propun deci o valiză plină de schimbări legislative prea puțin compatibile cu un stat de drept modern și democratic-liberal. Unul care nu poate admite la nesfâșit privilegiile oneroase de care se bucură fiscal și militar religioșii scutiți de armată. Sau legi de natură să discrimineze și să oprime minorități, de pildă în temeiul unor reguli dictate de credințe.
Și de ce reforma justiței e, totuși, necesară
Dar problema principală vizează alte privilegii. Și însăși democrația liberală. Precum și despărțirea puterilor, cu mecanismele lor de control reciproc. Se pune întrebarea dacă e în regulă, oare, ca legea adoptată de puterile legislativă și executivă (democratic constituite) s-o ciuntească pe a treia, în speță puterea judecătorescă, una care se autogenerează în conformitate cu interesele și bunul ei plac ?
Aceasta e tema confruntării israeliene actuale. Justiția israeliană, care spre deosebire de cele din țări ca America și Germania nu e constituită prin numiri politice, de către partidele aflate la putere, cum se întâmplă la Washington și Berlin, se ferește să fie pusă sub control și slăbită. În statul evreu, care e lipsit de o constituție, justiția a preluat și rolul legii fundamentale și pe al Curții Constituționale.
Dar arogându-și toate aceste roluri și, la pachet, dreptul de a bloca sine die orice decizie politică, oricât de solid ar fi mandatul ei popular – dat prin alegeri – și orice schimbare legislativă, magistrații au devenit o oligarhie și un veritabil stat în stat. Unul care n-are a da socoteală nimănui.
Justiția israeliană însăși a devenit ca o afacere de familie. Una girată de un grup relativ restrâns de magistrați, în covârșitoarea lor majoritate așkenazi, pretinzându-se ultima redută democratică în stare să combată cleptocrația în formare, simbolizată de inși ca liderul religios al Shas, Arie Deri, sau ca șeful Likud, Netanyahu. Această afacere de familie (aparținând minorității așkenaze) e cu atât mai profitabilă cu cât grupul restrâns și de elită care o girează se autoreproduce, își girează fără control extern puterea și insistă s-o deține fără nicio legitimitate democratică, ca un soi de castă supremă, îndrituită să invalideze oricând, discreționar, orice decizie a oricărei majorități legitimate prin alegeri libere și democratice, pe care o detestă și o contestă.
Or, o atare castă, defel reprezentativă, nu poate fi în regulă, din unghi democratic. În fapt, e, pentru democrație, nu mai puțin periculoasă și dăunătoare decât nociva cleptocrație care e pe cale de a se consolida în Israel, dacă înlătură piedicile puse în calea ei de justiția israeliană actuală.
Pe scurt, în Israel se confruntă în acest moment o oligarhie judiciară de stânga, mai veche și în bună parte respectată, pentru că n-a prea fost pusă în discuție și și-a creat și o independență și privilegii fără egal în lumea democrațiilor liberale, cu un nou grup, parțial discreditat în massmedia, dar tot mai influent, conservator și de dreapta.
Greșeala lui Netanyahu și a ministrului justiției, Levin. Și ce ar trebui făcut
Eroarea cea mai mare a guvernanților israelieni, una de natură tactică, a fost de a ceda ispitei de a vrea și a încerca să transpună prea mult, prea repede, fără să convingă partea rezonabilă a națiunii israeliene, cea neideologizată iremediabil, în condițiile în care, spre deosebire de situația de la urne, unde a învins clar dreapta, stânga israeliană și globală controlează suveran narativul prevalent.
Marele pachet al reformei justiției include cinci legi, între care trei de bază, pe care Curtea Supremă le-ar putea, ca în trecut, invalida, iscând astfel o criză constituțională pentru ca să nu fie nevoită să accepte ciuntirea dreptului ei de controla exclusiv comitetul de selecție al magistraților. Una din legile în cauză e menită să-i protejeze de faliment pe demnitarii târâți interminabil prin tribunale de adversarii lor politici, dar are aerul de a favoriza corupția cleptocrată.
Problema pate cea mai amplă și greu de soluționat rezidă însă în faptul că magistrații Curții Supreme și-ar putea aroga, ca procurorului general, dreptul de a judeca în propria lor chestiune, plasându-se în insolubil conflict de interese.
Insolubilă devine, prin urmare, și chestiunea întregului eșafodaj politic și constituțional al statului.
Ar fi nevoie de o adunare a înțelepților care să delibereze în liniște și să elaboreze propuneri apte de consens, care să fie larg și liber dezbătute și adoptate, printr-un referendum. Dar în actuala criză de autoritate, iscată de ciocnirea unor proiecte societare funciar contradictorii – unul religios-conservator și altul laic-progresist, și în incendiara atmosferă actuală, învăpăiată de dușmanii interni ai democrației, stimulați de Moscova, Teheran și Beijing, cine mai poate delibera calm?
Și totuși, nu e altă cale. Speriat de efectul inflamator de proteste al demiterii ministrului apărării, Yoav Gallant, de către premierul Netanyahu, după ce demnitarul trimis la plimbare s-a disociat de colegii săi din capinet și a cerut oprirea reformei justiției, președintele Herzog a tras frâna de mână și i-a cerut șefului guvernului să se conformeze revendicării dregătorului demis. La rândul lor, parte din colegii de cabinet îl somaseră pe premier să rămână tare pe poziție.
Vot de blam extremiștilor
Până la urmă, premierul a făcut ce părea cuminte. A amânat transpunerea pachetului de legi ca să lase apele să se liniștească și să nu scape situația de sub control.
Dar în acest proces i-a oferit o prea mare autoritate extremistului de serviciu, Ben Gvir. Iar experiența arată că în viața politică a ceda în fața presiunii, a șantajului, a terorii sau a violenței e rareori o idee bună, de vreme ce indulgențele se răzbună invariabil pe capitulard.
Dar chiar dacă, până la urmă, Netanyahu ar pierde partida, stânga care încearcă să-l debarce nu va izbuti să revină la putere fără voturile necesare, fără susținere și încredere populară. Aceasta e și problema progresiștilor francezi și germani.
Ca și foarte putinista extremă stângă și dreaptă franceză, aflată la lucru îndărătul absurdelor greve pentru blocarea vârstei pensionării în Hexagon la 62 de ani, ca și sindicatele germane, care au pus luni pe butuci transportul în Germania pe bază de revendicări salariale exagerate, progresiștii israelieni pun în scenă turbulențe, proteste, răzmerițe și minirevoluții spre a-și masca discreditarea, pierderea ponderii și alunecarea în insignifianță.
“Reforma judiciara” promovata de coalitia guvernamentala din Israel este suma revendicarilor diverselor factiuni, care fiecare reprezinta un sector din populatie.
Desi insumarea acestor fractiuni reprezinta o majoritate, democratie nu inseamna ca aceasta isi poate impune vointa prin impilarea si exploatarea sectoarelor care se afla in minoritate.
Este exact ce se intampla in Israel. Parte din legile promovate lovesc ireversibil egalitatea in drepturi si obligatii intre toti cetatenii tarii, fara de care democratia nu mai exista.
Astfel, coalitia a hotarat sa excepteze complet si nelimitat minoritatea ultra-ortodoxa de obligatia de servi in oricare fel in fortele armate sau orice serviciu social alternativ.
De asemenea, guvernul acorda studentilor din scolile religioase superioare, “yeshivot”, sinecuri in numar si pe durata nelimitata, fara nici un echivalent in alocatiile pentru studentii invatamantului secular care se pregatesc pentru o cariera productiva.
“Reforma judiciara” ia complet tribunalelor competenta de a anula legi care ignora flagrant principiul egalitatii in drepturi si obligatii, care reprezinta baza oricarei societati democratice.
Ultra-religiosii striga in gura mare majoritatii seculare: “Mergeti voi la armata si ne aparati cu pretul vietii voastre, munciti voi ca sa ne intretineti, iar noi contribuim cu rugaciunile”.
Cazanul a ajuns la fierbere cand sute de mii de seculari au simtit ca le-a ajuns apa pina la gat si nu mai sunt dispusi sa accepte acest “aranjament” unde societatea se imparte asa de violent intre “fraieri” care tot dau si privilegiati aroganti care numai iau.
Un numar crescand de rezervisti, piloti de avioane si militari din alte unitati de elita si-au anuntat refuzul de a se prezenta la serviciul de rezerva, amenintand grav si urgent capacitatea de aparare nationala.
Rabufnirea finala s-a produs duminica seara, dupa ce Netanyahou l-a demis din functie pe ministrul apararii Galant, care-i ceruse public sa opreasca fuga inainte, in prapastie.
Se pare ca prea multi ani la carma i-au erodat fatal lui Bibi simtul masurii si perceptia realitatii si prudenta indispensabile unei guvernari cat de cat responsabile.
Urmarile de abia incepem sa le vedem.
Sunt de acord – cu rezerve – cu majoritatea obiecțiilor, Stefan, la reforma justiției. Și cu intoleranța la privilegiile ultrareligioșilor, inadmisibile într-o societate democratică. Dar nu pot fi de acord cu toate revendicările stângii ori cu bastioanele progresiste pe care le apără, transformând democrația în oligarhie. Nu pot fi de acord cu faptul că procurorul general a fost transformat și e menținut pe tronul regelui absolut, apt să invalideze orice și pe oricine dintr-un guvern ales democratic ori cu lipsa totală de control asupra Curții Supreme și a numirii magistraților, precum și cu dreptul ei de veto absolut asupra oricăror decizii politice și economice, indiferent dacă sunt legi în baza cărora judecă sau inventează motive după bunul ei plac. Justiția a devenit în Israel, ca nicăieri, un stat în stat de nimic și de nimeni legitimat sau controlat, în afară de magistrații supremi care se autoreproduc. Aceste privilegii sunt la fel de pernicioase, până la urmă, pentru democrație, ca privilegiile reclamate în detrimentul militarilor și cetățenilor de rând, care muncesc, de yeshiva bocheri, respectiv de rabinii lor din Agudat sau Shas. E nevoie deci de soluții de compromis, Ele nu se vor găsi, cât timp noi, rezonabilii, nu răcim cazanul inflamat de extremiștii din ambele părți, ci aplaudăm dacă-l vedem fierbând.
Si eu sunt pentru o parte din reformele propuse de Likud.
Totusi, respingerea ansamblului a depasit mult cadrul stangistilor lunatici si a manifestantilor profesionisti: acum sunt in circuit copiii mei si prietenii mei de familie.
I-am ascultat. Nici unul nu e motivat de devotament pentru oligarhia judiciara. Sentimentul insa e ca Curtea Suprema e ultima stavila in fata arogantei netarmurite, indecente a ultra-religiosilor.
Tara principala a metodei parlamentare proportionale e bizuirea pe compromis intre membrii coalitiei care are o mica majoritate, dar nu e necesar nici un minim de consimtamant din partea minoritatii care e si ea aproape jumate.
Constructia actualei coalitii guvernamentale a fost foarte lunga si incalcita, partenerii lui Netanyahou fiecare impunandu-si pretentiile lor, amenintand ca altfel se ajunge la inca o runda de alegeri, a sasea.
De atata tocmeala intre guvernanti, acestia au uitat sa obtina un minim de consimtamant al guvernatilor, painea si sarea tarii care ea plateste impozite pe venit de 50% , ea serveste cu lunile in serviciul miltar de rezerva, in timp ce ultrareligiosii cu o mana se roaga si cu cealalta apuca cu sarg ugerele Asigurarilor Sociale.
Ultrareligiosii resping cu vehementa orice limitare numerica a scutitilor de serviciu militar sau alternativ
Pe de alta parte, ei refuza cu indarjire si introducerea unui minim de matematica si engleza in programa de invatamant scolara.
Rabinii lor sunt inebuniti de posibilitatea ca vreo oita sa se desprinda de turma cand ajunge la maturitate si sa se indrepte spre o viata independenta si productiva.
Analfabetismul functional al ultra-religioasilor garanteaza conducatorilor lor o stapanire netarmurita si perpetua asupra turmei.
Pina la urma reforma a fost oprita nu de stangisti si de ONG-istii platiti de stiu-eu-cine, cine de insusi ministrul apararii Galant, a carui demitere brutala a prabusit toata sandramaua.
A venit momentul ca Likudul trebuie sa-si revina in fire si sa-si aleaga un conducator tanar care sa mearga pe o cale noua, calea intelegerii si solidaritatii nationale.
Mai ușor de zis decât de făcut. Sunt de acord că aroganța și obscurantismul, ca și facționismul cu ură și înapoierea în școli, precum și refuzul armatei și al asumării datoriilor fiscale sunt rele majore, ce trebuie combătute. Problema e că nu se combate un rău cu altul. Și, de vreme ce dețin majoritatea, trebuie încheiat un compromis. Care implică însă liniștirea apelor. Gallant a făcut bine că a aruncat prosopul. La fel Bibi, că a oprit tărășenia pe moment. Dar problema nu sunt doar ultrareligioșii. Sau Likud. Problema e și – sau mai ales – că țara s-a schimbat demografic și în materie de mentalitate, narativul stângii s-a prăbușit, iar vechile elite, de stânga, vor cu orice preț să se mențină ieftin la putere, prin exacerbarea acestui narativ eșuat, dar revigorat cu sperietoarea dictaturii și impunerea lui națională, cu ajutor progresist american și global, astfel încât să rămână la butoane prin intermediul oligarhiei din justiție. Această oligarhie funcționează de 30 de ani. De la un moment dat, urciorul se sparge, în loc să mai ajungă la apă.