Țara Sfântă, în flăcări? Democrația în pericol?

Premierul israelian, Beniamin Netanyahu, și-a văzut vizita de azi, din Germania, criticată de mulți, dar și apărată de guvernanții de stânga berlinezi. Care nu obosesc să atragă atenția că statul evreu e periclitat, între altele de teroriști și de statul iranian, și că ”securitatea lui face parte din rațiunea de stat a Republicii Federale” – orice ar însemna această oarecum tare, dar neclară sintagmă, trimițând la răspunderea nemților de după Șoa pentru viața și siguranța supraviețuitorilor Holocaustului.

Netanyahu își efectuează călătoria în timp ce arde în statul evreu. De luni de zile se protestează în masă în Israel. Nu degeaba. Și nu fără ca din afară să se toarne gaz pe foc.

Pentru că Bibi e la cârma unui guvern de dreapta și religios, cum n-a mai avut Israelul, progresiștii occidentali, care au vitregit sistematic statul evreu din 1967 încoace, pe când la Ierusalim guvernau ferm socialiștii, se arată furioși foc.

Oriunde se duce, premierului îi suflă în față un vânt mai fierbinte, sau mai rece decât pare să merite. Iar la el acasă vălvătăile au cuprins oameni, minți, structuri, guvernul, justiția, statul de drept. Democrația, spun mulți, inclusiv din afara țării, ar fi în pericol. Așa că unii par să nu aibă probleme s-o aprindă ei înșiși, preventiv, prin destabilizarea statului evreu.

Dar e democrația în primejdie? Și dacă da, de ce?

Chiar este. Dar nu neapărat din motivele vehiculate de progresiști. În cauză nu sunt doar zecile și sutele de mii de demonstranți care încearcă să împiedice prin demonstrații maraton o reformă a justiției care ar schimba fața statului evreu. Nu e vorba doar de radicalitatea guvernului, sau a unora din măsurile pe care le preconizează majoritatea parlamentară de dreapta.

Pericolul major pentru vibranta democrație israeliană rezidă în rigoarea și intransigența demnă de o cauză mai bună cu care ambele părți și-au sărit la beregată și vor neapărat să-și facă, politic desigur, de petrecanie, spre a se impune etern, odată pentru totdeauna.
Într-o situație care ar trebui, social, moral, religios și politic să reclame concesii, flexibilitate, compromisuri raționale și un spirit al toleranței, ambele tabere se confruntă dur. Își aruncă rigid și repetitiv în față acuze neînduplecate, necruţătoare, neîngăduitoare. asprimea confruntării nu e depățită decât de ura teroriștilor palestinieni și a regimului islamist iranian față de statul evreu.

Cine dă bătălia. Și pentru ce

Miza bătăliei și chestiunile care-o compun sunt complexe. Puțini le înțeleg. Mulți, însă, le vehiculează, le agită mândru, le transportă pompos în spațiul politic de parcă ar fi drapelul însoțind națiunea în război, își clamează strident și neiertător dreptatea.

În fapt, nu e atât o confruntare între stânga și dreapta, laici și religioși, deștepți și proști, între ideologii. E, pe de o parte, una de principii cu privire la democrație.

Iar pe de alta este un conflict deopotrivă politic și social, între cei care pun umărul la apărarea și propășirea materială a statului evreu și ceilalți: cei care, precum coloniștii și tot mai numeroșii ultrareligioși, se consideră îndreptățiți fie să-și impună voința politică, majoritară, fie la privilegii teritoriale sau pecuniare menite să le dea posibilitatea să savureze netulburați avantajele atribuite lor, pe nedrept, de stat.

Bătălia de principii

Israelul e ca Marea Britanie, o democrație lipsită de constituție. Rolul celei din urmă au asumat-o justiția, magistrații, Curtea Supremă. Pot alege israelienii și pe mama lor, deciziile nu le ia, până la urmă guvernul ales, ci una din puteri, cea judiciară. O poate adopta, bunăoară, procurorul general, în drept să revoce de pildă decizia ministrului de interne de a-l demite pe un șef de poliție judecat de guvernanți drept insuficient de dur cu manifestanții. Sau Curtea Supremă. A cărei orientare notorie de stânga face să invalideze cu regularitate măsuri guvernamentale foarte conservatoare.

A tăia din aripile prea largi ale acestui veritabil stat în stat, iată ideea dreptei guvernamentale, care nu înțelege să fie la putere și să-i fie blocate sistematic deciziile politice, sociale, economice. Cum ar fi, de exemplu, hotărârea legalizării de așezări în teritoriile disputate cu palestinienii. Ori, de pildă, privilegiul scutirii de armată a studenților la teologie din ieșivot, cum se numesc școlile religioase superioare. Sau înlesnirile fiscale pentru clienții partidelor dreptei și dreptei radicale, sau religioase.

Nu puțini israelieni care își riscă viața într-o armată aflată în război perpetuu și muncesc din greu ca să-și câștige traiul zilnic se tem nu doar că democrația își pierde prin reforma justiției mecanismele de control, ci și că se demontează, prin privilegiile anumitor grupuri, întregul eșafodaj statal.

Argumentele protestatarilor

Or, frica ”fraierilor”, cuvânt românesc de origine germană ebraizat ca ”fraierim” și evocat în Tablet Magazine de Noam Maital, un fost militar israelian de elită, în speță teama celor ce nu beneficiază de privilegii, nu e defel lipsită de temei. Cum ar putea să reziste mult timp un stat din ce în ce mai dezechilibrat, în care segmente vaste și mereu crescânde ale societății se văd scutite de armată, de taxe și de datoria de a munci și âîncărcate, pe baza numărului lor tot mai mare cu noi privilegii, în timp ce o parte din ce în ce mai restrânsă e forțată să-i apere și să-i hrănească pe privilegiați?

Și cum să fie bine ca niște guvernanți să restrângă ori să anuleze dreptul de revizie judiciară a unor legi considerate anticonstituționale în țări dotate cu o lege fundamentală? Astfel, pe baza unei majorități de un singur vot, s-ar putea da majorității politice dreptul incontestabil de a numi în funcții penali și miniștri corupți, inclusiv inși condamnați definitiv la închisoare, ori recidiviști. La fel, pe baza unor majorități simple, s-ar putea ordona și impunerea unor precepte religioase, care să ciuntească drepturile minorităților și să modifice radical fizionomia statului de drept.

Or, prea puțini israelieni vor să trăiască într-o teocrație. Sau într-o societate care nu asigură cetățenilor ei, oricum afectați grav de scumpete oneroasă, o reală egalitate de șanse. Și din care capitalul tinde să fugă, pentru că nu mai vede în statul evreu condiții optime pentru investiții. La toate acestea se adaugă neîncrederea stârnită multora, pe drept, de trecutul extremist al unor miniștri, precum șeful Otzma Iehudit, Ben-Gvir, fost simpatizant al mișcării teroriste Kah.

Considerentele democratice ale dreptei

Pe de altă parte, e absolut inacceptabil ca America sau alte puteri să se amestce în chestiuni interne, israeliene, și să indice de sus, ca de la Înalta Poartă, ce soluții trebuie să adopte un guvern democratic ales și instalat în funcție. Iar democrația nu e doar o chestiune de checks and balances.

Mai contează și majoritățile. Nicio societate nu se poate guverna democratic durabil în răspăr cu voința politică a majorității ei. Iar dacă o elită lipsită de legitimitate electorală își arogă drept de veto asupra acestei voințe, democrația a încetat să existe și a devenit o oligarhie.

Din acest unghi, reforma judiciară israeliană e necesară. Cum imperioasă e și depistarea unei formule de compromis, care să garanteze că reforma va prezerva independența și inamovibilitatea magistraților, absența ingerinței politice în actul de justiție și un sistem de control al executivului adecvat, astfel încât să fie ocrotite valorile morale, drepturile omului și drepturile minorităților. Căci în absența protejării lor dispar libertatea, egalitatea, umanitatea. Și se poate ivi dictatura.

Spre o coliziune aparent inevitabilă

Tabăra criticilor radicali ai reformei afirmă, indignată, că restructurarea sistemului, preconizată de dreapta, ar altera definitiv irevocabil statul de drept, inaugurând o tiranie a majorității. Una generată mai degrabă de o revoluție teocratică, decât de conservatorismul dreptei clasice.

Tabăra criticilor radicali ai criticilor radicali ai reformei afirmă, nu mai puțin revoltată, că extrema stângă, una străină de valorile evreiești, ar vrea să-și păstreze privilegiul minoritar al dreptului de veto asupra democrației și statutul oligarhic, de stat în stat. În ambele se operează cu verbe tari, cu grosolănii și atacuri mutuale virulente, cu vituperări necioplite și grosiere. În primitivismul altercațiilor, numai de înțelegere reciprocă nu e vorba. Se pun în schimb, abundent, paie pe foc.

Ar fi deci bine ca premierul și liderii opoziției, Yair Lapid, de la Yesh Atid, precum și Benny Gantz, șeful grupării Mamlachti, să elaboreze și să avanseze propuneri de compromis acceptabile ambelor tabere politice, astfel încât să se purceadă către un consens. Problema e că, în Țara Sfântă, domnește o atmosferă saturată de orice, numai de politețea necesară nu. În reacție la mileniile de pacifism silnic și la deceniile de război s-a încetățenit o atmosferă bătăioasă, marcată de o onestitate brutală, de agresivitate, asprime și necioplire, extrem de străine spiritului european.

De aici, ferocitatea conflictelor și duritatea unor confruntări, precum și cruzimea desconsiderărilor mutuale, pe baza alteritățiid e valori sau a diferențelor de educație și inteligență, care îngreunează radical procesul elaborării unor compromisuri politice, mereu necesare în democrații.

Ca atare, nu este exclus ca guvernul și puterea judecătorească să-și continue neabătut drumul spre o coliziune frontală, împingând țara și segmentele de populație care susțin radical cele două tabere către o criză de stat. În aceste condiții tragice, doar miracolul unui atac extern ar mai putea salva Țara Sfântă, al cărei popor se unește, prin tradiție, doar în fața pericolului și agresiunilor din afară.

La 75 de ani, Israelul este, ca stat, o binefăcătoare, o binecuvântată și necesară ancoră a libertății și democrației, a civilizației iudeo-creștine, într-o regiune și o lume mutilată de terorism, tiranii, totalitarism. Și tot mai sluțită de demonii dictaturilor, războiului, cleptocrațiilor. Destabilizarea statului evreu ar fi o tragedie pentru această civilizație, teribil pusă la încercare de vrăjmașii ei.