Naufragiu românesc în fața propagandei lui Putin

Casa europeană arde de un an. Și riscă să ia foc nu doar în Ucraina, unde a aprins-o Rusia și, spre surprinderea ei, pompierii locali au reușit să izoleze focul, să-l combată și să-l mențină sub control.

În timp ce ucrainenii dau piept cu vâlvătaile, ca să le stingă cu prețul vieții lor, în România, mai mult parcă decât oriunde în Europa, cu excepția Ungariei, niște vicleni incendiatori se joacă vesel cu flăcările. Iar din când în când toarnă gaz în foc la televiziunile de casă ale oligarhiei securisto-legionare și la alte oficine de obediență rusă. Ori în comentarii și postări din rețelele sociale.

Cum s-a ajuns s-a ajuns la grava confuzie românească, din pricina căreia aproape patru din zece români afirmă că nu știu dacă Rusia e aliat, rival, sau partener al României și alți aproape 20 la sută consideră că Moscova ar fi, vai, un ”partener necesar”, sau chiar, culmea, ”un aliat” al Bucureștiului, după cum relevă credibil sondajele YouGov și Datapraxis?

E posibil ca 37% dintre romani ”să nu știe dacă Rusia e partener, inamic sau altceva?” Ori numai 22 % să realizeze faptul elementar că Ucraina trebuie neapărată să-și recupereze tot teritoriul, chiar cu prețul unui război lung sau al unui număr sporit de victime, de vreme ce altfel nu se vor putea reface dreptul internațional, ordinea mondială și pacea violate și aruncate în aer de Rusia?

De unde perplexitatea multora față de Rusia lui Putin, într-o epocă în care e de domeniul evidenței că imperiul său e liberticid, expansionist, agresiv, imperialist, dictatorial, criminal, periculos pentru Moldova, pentru România, pentru toate republicile fostei URSS, pentru Europa și pentru Vest? La fel de limpede e că, dacă vrem să nu fim implicați cu militari proprii în viitoarea aventură externă rusească, trebuie să-i ajutăm cu absolut tot ce avem în materie de bani și arme pe ucraineni, ca să câștige pentru noi acest război.

Nu știu cetățenii României că statul român e membru al UE și al NATO, împotriva cărora Rusia lui Putin se consideră în război, și ale căror valori, asumate de ucraineni, au declanșat invazia de la 24 februarie 2022? Ba mulți știu. Dar nu le pasă. Unii nu știu, pentru că li s-au băgat în cap gărgăuni. Nu doar de simbriașii notorii, cu ștate vechi, ai putlerismului. Ci și de intelectuali cu ștaif. Că aici n-ar fi, pasămite, rost de ”claritate morală”, că o weberiană ”etică a răspunderii” ar trebui să-i facă nu doar precauți, ci de-a dreptul putiniști pe oameni, ca nu cumva să riște o ”escaladare” și un presupus ”conflict nuclear”, precum și al ”Treilea Război Mondial”.

Iar unora nu le convine să știe care-i treaba. Așa că s-au metamorfozat în struți.

Factorul unei nenorocite tradiții de politică externă

De ce? Oare ce e în capul multor români de l-au ângropat adânc în nisipul cu care aruncă și în ochii altora? De ce atât de mulți se arată atât de serios alăturea cu drumul în raport nu doar cu propriile alianțe, cu propriul interes românesc și cu propria identitate, ci și cu bunul simț elementar, care ne convoacă la solidaritate cu victimele, care ne invită să le ajutăm pasiv și activ?

Există desigur, în România, o îndelungată tradiție a jocului politic extern la multe capete. În istoriografia clasică dintre Carpați și Dunăre și în școala diplomației danubiano-pontice trece drept o manevră foarte șireată, numai bună să asigure supraviețuirea țărișoarei în timpuri grele. Carol al II-lea a transpus-o, către finele anilor 30, și a eșuat. Inși mârșavi, trădători, sau obedienți și invariabili docili față de cel mai tare, ca ”anticarlistul” Gheorghe Tătărescu, omul care „râde când regele (Carol) râde și plânge când regele e întristat”, după cum pe drept își bătea joc de el Al. Vaida Voevod, au practicat și ei, sistematic, cea mai gregară duplicitate morală și politică.

Modelul Tătărescu e emblematic pentru politica și diplomația românească. Or, perpetuarea acestui stil de a face politică externă, asumat și de cuplul Iohannis-Aurescu, face ravagii. Căci duce invariabil la falimentul politic cunoscut din plasarea României între toate scaunele, înainte de al Doilea Război Mondial, în timpul lui și după el, din repetata ei amputare teritorială, din incapacitatea ei cronică de a-și impune interesele, vizibilă și în episodul Schengen.

Dincolo de obiceiul stupid și adesea sinucigaș al șezutului cu fundul în două sau în șapte luntri, există și alți varii factori care favorizează, condiționează sau determină confuzia etică și politică în care se zbat mulți români. Un brainstorming ar aduce la suprafață multe din împrejurările și cauzele de care propaganda și dezinformarea moscovită profită plenar spre a induce, dacă nu rusofilie și putinism, măcar o neutralitate binevoitoare față de Kremlin.

Le-am trecut în revistă. Nu e exhaustivă lista. Dimpotrivă. E un inventar grăbit, superficial și lacunar. Poate fi lesne completat. Și lista nu conține nume. Căci se cam știu și slugile pe leafă ai lui Putin, și perplecșii, dar și dezinformatorii lor amatori.

Catalog de condiții vitrege, gărgăuni, disonanțe cognitive și derapaje ideologice

Am descoperit din capul locului prezența sărăciei lucii a multor nedumeriți. Ea a coborât cotele patriotismului, ridicându-le pe ale naționalismului, ca ieftină ideologie de masă, după comunism. Naționalismul induce ură față de vecini. Și în acest domeniu există o îndelungată tradiție a xenofobiei autohtone. Iar ucrainenii fac parte din nefericita geografie esteuropeană.

Confuzia e alimentată apoi de frustrări cuplate cu lipsa educației. O mârlănie extinsă, care face imposibil orice dialog, orice dezbatere bazată pe argument sporește zăpăceala și buimăceala.

În Balcani și în bizantina lume a șmecherilor și hoților, năuceala în masă e și consecința larg răspânditei descurajări a gândirii autonome, din care s-a ivit o prețuită societate a plagiatorilor și o extinsă incapacitate a multora de a gândi, de a se articula, de a efectua distincții necesare.

Ravagii fac deci confuziile: dintre patriotism, naționalism, suveranism, dintre nevoia de a se pune stavilă unui agresor periculos și credința imbecilă că ar fi poate bine să fie lăsat să agreseze, de vreme ce, de cealaltă parte, n-ar exista decât sexo-marxism, rasism răsturnat, anticreștinism, transgenderism.

Joacă aici un rol important disprețul larg și justificat față de “ideologia de gen”, sintagmă just problematizată, de vreme ce doctrinele subsumate ei nu discută realmente ”despre evoluția drepturilor femeilor în istorie discută”, nici despre ”lipsa participării lor in viața publică”, sau ”despre anumite clișee privind ce e recomandabil să facă femeile și ce nu”, cum naiv prezuma o preopinentă fie fals informată, fie dornică să se demarce ca militantă woke.

Doctrinele în cauză acreditează sau sugerează, fie și doar indirect, că de la o vârstă fragedă s-ar impune tratamente hormonale, deși efectele lor sunt insuficient studiate și potențial catastrofale. Ori că s-ar recomanda schimbări de sex, prin intervenții chirurgicale cu consecințe ireversibile, iar psihologic frecvent impredictibile și potențial tragice. Ideologii lor par a manipula absența unui suficient discernământ al unor copii pentru promovarea unei agende politice afirmând, în răspăr cu natura, biologia și realitățile, că nu ar mai fi bine, chipurile, să te identifici ca femeie sau ca bărbat, ca heterosexual, ca ”normal” în parametrii unor străvechi tradiții definind normalitatea.

Or, toate acestea îi sperie pe mulți și mână și o parte din elita apuseană în tabăra celui care le promite, fals, anihilarea acestei ”agende lgtb-iste”, când, de fapt, e clar că minte, că nu vrea decât puterea pentru a se înstăpâni asupra societăților realmente libere spre a le nimici sau exploata. Și că trebuie stăvilite toate tentativele de distrugere a democrației și de zdrobire a civilizației.

Întrucât cea din urmă, una iudeo-creștină, se distinge prin aderența ei la ideea neatârnării și independenței, valoare esențială a Scripturilor Sfinte, inadecvarea multora la libertate (prea grea, prea împovărată de responsabilitatea ce vine la pachet cu ea) alimentează nostalgiile legionaro-comunisto-securiste, nostalgii care se regăsesc lesne în ortodoxismul putinist.

Problema e că și în BOR subzistă ample nelămuriri teologice și ideologice ale unora dintre ierarhii ei, care ignoră diferențele dintre ortodoxie și ortodoxism și întrețin confuzii regretabile cu privire la păcatele, valorile, idiosincraziile societății occidentale și ale statului laic, neutru față de creștinism.

Intră în scenă securiștii, legionarii și kaghebiștii lui Putin. Și apoteotic: autoritățile române

Toate acestea sunt colectate, valorificate și fructificate de propaganda securistă, care a făcut de mult joncțiunea cu ideologii legionari. Din acuplarea celor doi monștri totalitari s-a născut hidoasa cleptocrație românească. Ea n-are niciun interes ca statul de drept să se impună și recurge, spre a torpila justiția, legislația și presa capabilă să clarifice lucrurile, ba la naționalism, ba la ortodoxism, ba la combinația dintre ele. În acest fel combate democrația liberală, tulbură apele, șterge granițele, umple capetele de ceață și justifică altă cleptocrație kaghebistă, pe cea a Rusiei lui Putin.

Întrucât securitatea e o clonă kaghebistă, iar la conducerea Rusiei continuă să-și comită crimele un kaghebist și fiindcă nu prea există ”foști” securiști și kaghebiști, căci au format rețele eterne, transnaționale, e ușor de imaginat cât de lesnicioasă e grefa propagandei ruse în televiziunile securisto-legionaro-oligarhice din România. Sau din Republica Moldova. Agitpropul rus a dat aici de elite locale care au o tradiție a trădărilor și abdicărilor. Ca atare, cozile de topor ale Kremlinului acționează la fața locului confortabil nu de azi de ieri, ci de ani și decenii, reformatând putinofil societăți care prin tradiție și din rațiuni istorice, nutresc precum cea românească rezerve serioase ș chiari ostilitate față de Rusia și față de naționalismul rusesc.

La fel în Vest. Unde agitpropul rus a susținut toate extremele și a înrăutățit sistematic presa oricum relativ proastă pe care o are libertatea individuală nu în ultimul rând în țările catolice din sudul Europei, în care trăiesc cei mai mulți emigranți români. Și care, contaminați de părerea bună a unor italieni sau spanioli față de ruși, ori dictatură, reimportă în România putinismul exportat în Vest. Mult mai greu le e agitatorilor putiniști în societățile de sorginte protestantă, solid ancorate în tradiția libertății individuale, cu anglo-saxonii, scandinavii, balticii și polonezii, care știu bine cu cine au de-a face la Moscova. Iar dorul de tiranie e limitat.

Cireașa de pe tort e incompetența autorităților române în materie de comunicare și informare. Ori investiția lor zero în demascarea eficientă a dezinformării și propagandei ruse. Ea sugerează complicitatea lor nemărturisită cu peisajul mediatic securisto-legionar. Așa a ajuns România, în sondaje privind atitudinea față de Rusia lui Putin și Ucraina, undeva lângă Ungaria lui Orban, în loc să fie aproape de baltici, de cehi și de polonezi. Și aproape de libertate și demnitate.