Timingul e esențial. Franța se arată hotărâtă să umple golul de leadership din Vest

Ce e de făcut în Ucraina? Dar în Orientul Mijlociu? Sunt cele două regiuni legate? Ba bine că nu.

Oamenii conectați la realitatea războiului ruso-ucrainean prevăd explozia iminentă a unei ofensive ruse de amploare, timp în care americanii lui Biden se codesc inexplicabil să lea dea ucrainenilor tot ce au nevoie, inclusiv avioane.

Iar această explozie ar putea veni la pachet cu alta, în Orientul Mijlociu. Unde Iranul, aliatul Rusiei și Chinei comuniste, se pregătește nu doar să-și isprăvească pregătirile în vederea producției primei arme nucleare, ci și să dea foc și la ce a rămas încă neincendiat într-o regiune foarte volatilă, care obișnuiește să se inflameze extrem de ușor.

Acest refuz e iresponsabil. Se bazează nu pe răspundere, ci pe frica de ea și de orice decizie.

Escaladare semnificativă a pericolului iranian și a conflictului Teheranului cu lumea.

Cum iresponsabilă, în bună măsură, a fost și replica occidentală la agresiunea rusă și la genocidul aferent, care, în pofida puţinelor arme apusene în arsenalul ucrainean, ar fi fost duse până la capăt, dacă ucrainenii n-ar fi fost de un curaj și de o reziliență remarcabile și n-ar fi luptat cu o vitejie exemplară. La fel de imprudentă e și nevolnicia vestică în raport cu ambițiile nucleare și hegemoniale ale Iranului islamist, care pare a se pregăti, mai nou, de un război cu azerii. Pe care ayatolahii îi acuză de complicitate cu Israelul la distrugerea unei fabrici de drone din Isfahan.

După atentatul terorist iranian de la 27 ianuarie, soldat la ambasada azeră de la Teheran cu moartea șefului serviciului de securitate al reprezentanței diplomatice a guvernului de la Baku și rănirea altuia, Azerbaidjanul a anunțat ”arestarea a șapte membri ai unei rețele de spionaj iraniene”.

E vorba de angajați lucrând la două site-uri de știri pro-iraniene. Teheranul acuză fără probe Azerbaidjanul, care a deschis o ambasadă în Israel, de complicitate cu ”regimul sionist” (israelian) inclusiv în atacul cu drone asupra fabricii iraniene de drone de la Isfahan. În replică, azerii se așteaptă la o dramatică escaladare a conflictului cu regimul islamist de la Teheran, precum și la noi provocări ale ayatolahilor și ale organizațiilor lor de spionaj și teroriste în Azerbaidjan.

Trei motive pentru care Vestul trebuie să-i dea Ucrainei ce-i cere

În răstimp, ucrainenii, care au de făcut față la Bahmut și Lîman unor noi asalturi rusești tot mai puternice, mai bine organizate și mai mai eficient coordonate, se așteaptă la o ofensivă rusă de mare amploare din trei direcții. Iar Occidentul (inclusiv britanicii) mai ezită să le dea tot ce solicită? Dar de ce? De frica Rusiei? Nu s-a constatat în repetate rânduri că această frică este:

(1) irațională. Pentru că Moscova nu se poate pune fățiș cu NATO cât timp nu i-a rezolvat militar pe ucraineni și nicio precedentă prezumție spăimoasă, apuseană, de escaladare nu s-a confirmat;

(2) absurdă. Pentru că inacțiunea în reacție la teamă o sporește fără să aducă vreun beneficiu, oricât de mic, amplifând în schimb neajunsurile situației;

3) contraproductivă și pentru aliații cei mai importanți. Pentru că îi împiedică pe ucraineni să ia eficient mărurile necesare să schimbe realitatea care generează catastrofa unora, ocupați și bombardați de ruși, precum și frica de cataclism și neajunsurile economice ale altora, în Vest.

Dacă nu s-a constatat, e bine de amintit Pentagonului, Departamentului de Stat și Casei Albe, oricui ar lua deciziile pentru președintele Biden, că e cazul să se progreseze în această sferă. Ca și în chestiunea Iranului. Unde împăciuitorismul lui Obama și pasivitatea americană sub Biden, cuplate cu retragerile intempestive ale forțelor americane din Orientul Mijlociu au generat o situație intenabilă.

Intră în scenă Franța. Și Israelul

Așteptându-i pe Godot, în speță pe Biden și pe Scholz, ca și pe un Rishi Sunak care a cotit-o, la Londra, părând pe punctul de a abandona claritatea morală a fostului premier britanic, Boris Johnson, Franța dă semne să vrea să preia conducerea Occidentului. Nu întâmplător, premierul israelian Beniamin Netanyahu își efectuează, de joi, 2 februarie prima vizită externă în Europa, la Paris. Unde și-a programat, împreună cu gazdele sale franceze, discuții concentrate înainte de orice pe Iran.

Înainte de a se îmbarca, premierul statului evreu a confirmat această impresie, afirmând că în cursul vizitei sale franceze, cele două părți se vor concentra pe ”eforturile noastre comune de a opri agresiunea Iranului și elanul său spre obținerea unei arme nucleare“.

Eforturi comune? De când se poate ele numi comune? Poate de azi, de când șefa diplomației franceze, Colonna, i-a uluit pe observatorii neavizați, afirmând, în capitala saudită Riad, că prin colaborarea iraniană cu Rusia și escaladările din Orientul Mijlociu, Iranul face imposibilă perpetuarea negocierilor privind JCPOA – zis și ”Iranian Deal”, acordul Teheranului (denunțat de America sub Trump) cu SUA, Rusia și puterile europene, pe tema programului său nuclear.

Negocierile privind acest nefericit acord, născut din lașitate apuseană și împăciuitorism american, s-au împotmolit cu multe luni în urmă, nu în ultimul rând din cauza războiului rușilor în Ucraina și a lipsei de sagacitate și curaj a responsabililor occidentali, care au ținut cu dinții de o înțelegere născută moartă. Fiindcă îi dădea Iranului posibilitatea de a accede la bombe atomice. Unui Iran care pune umărul alături de Rusia la aruncarea în aer a ordinii mondiale și a dreptului internațional, ca și, prin livrări de drone și rachete, la genocidul demarat de Moscova, sub Putin, în Ucraina.

În acest context, Macron, care s-a poziționat în câteva rânduri mai demn decât americanii și nemții, pare să flirteze cu ideea de a se alătura cu arme și bagaje Israelului, în tentativa înmormântării JCPOA, și a trecerii la o politică de pedepsire a regimului islamist de la Teheran.

O atare schimbare de curs ar fi extrem de binevenită și din unghiul maselor de tineri iranieni revoltați de regimul terorist al ayatolahilor conduși de Khamenei și terorizați de serviciile secrete, de Gărzile Revoluționare și de poliția de moravuri ale regimului teocratic persan, și din punctul de vedere al partidelor democratice occidentale, care nu mai suportă barbaria islamistă iraniană.

Iată cauzele uverturii franceze, cu un Macron aparent hotărât nu doar să nu excludă ideea de a da Ucrainei avioane, ci și să deschidă un nou capitol în raporturile tot mai încordate, din 1968 încoace, între Hexagon și statul evreu, după ce Franța și Israelul au întreținut relații excelente în primele decenii postblice, iar Ierusalimul și-a procurat prima bombă atomică și primele avioane militare performante de la guvernul de Gaulle.

În noul context politic și militar internațional, Franța și-a atenuat perceptibil virulentele condamnări progresiste la adresa robustelor riposte israeliene la terorism. Mai nou, Macron a avansat, ce-i drept, rugămintea, de a ”nu se alimenta spirala violențelor” și propunerea ”de a media” între israelieni și palestinieni, dar și-a exprimat și ”solidaritatea deplină și completă cu Israelul, în lupta sa împotriva terorismului” și ”angajamentul de neclintit pentru securitatea Israelului” – epitete de o expresivitate unică în limbajul politic francez al ultimilor 50 de ani.

Ulterior, Israelul a difuzat o declarație oficială în care, potrivit Times of Israel, s-a precizat că Macron și Netanyahu ”au condamnat cu severitate participarea activă a Iranului în vătămarea de civili nevinovați în Ucraina, și au căzut de acord să continue dialogul pe teme regionale”.

Ucraina, geopolitica și pericolul unui război mondial

Pe moment, nu există decât o temă regională: Iranul. Și două globale: războiul Rusiei în Ucraina și amenințările chineze cu agresiunea asupra Taiwanului. Care, după cum sunt de acord cei mai sagaci experți, se vor materializa, în cazul unei victorii ruse în Ucraina.

Cât le mai ia oare administrației Biden și stângii germane conduse de Scholz (care se tot ascunde în spatele Americii) să înțeleagă ce pare să fi priceput, într-un târziu, Emmanuel Macron cu privire la ce se întâmplă în lume și să ia, în fine, măsurile necesare ca Putin să fie silit să capituleze în Ucraina, iar regimul lui să fie debarcat, de vreme ce remiza militară sau un conflict înghețat sunt intolerabile, pentru Vest, pe termen lung?

Partea bună cu Occidentul?

Sistemul democratic are limitele lui în materie de aderență la neghiobii ideologice. Unde mai au loc alegeri libere și mai există o presă independentă, democrațiile, chiar conduse de stânga, nu pot permite un peren divorț de realitate al politicienilor, oricât ar fi de larg deschisă fereastra Overton, cadrul moral acceptat în discursul public al doctrinelor existente.

Iată de ce Franța, care, deși asaltată de extremele stângă și dreaptă, ambele putiniste, mai are încă o democrație funcțională, n-a exclus precipitat livrările de avioane cerute de Ucraina. Și și-a majorat drastic, spre deosebire de alte state NATO, bugetul militar și decizia de a se reînarma.

Mai are și Germania o democrație funcțională? Rămâne de văzut. Spre rușinea lor, Germania lui Scholz și America lui Biden au exclus asemenea livrări și nu i-au dat Kievului nici rachete cu rază lungă de acțiune, chit că știu bine că Ucraina nu se poate lipsi de ele și de alte arme sofisticate în cantitate suficientă, dacă se vrea alungarea rușilor din țară în următoarele 3, 6, sau 12 luni.

Ca și cum, grevate, vai, de absența unui leadership adecvat, cele două cancelarii ar continua să creadă în iluzia, potrivit căreia reținerea în materie de înarmare a Ucrainei, un soi de ”drôle de guerre”, de atentism și de împăciuitorism final, ar avea vreun efect pozitiv asupra Rusiei. Ca și cum oportunismul și politica de tergiversare a unor lideri apuseni cu capul adânc înfipt în nisip ar slăbi hotărârea de nezdruncinat a lui Putin de a lupta până la ultimul soldat și glonț ca să pună în genunchi și Ucraina, și fostele republici sovietice, ori comuniste, și SUA, Marea Britanie și NATO.

Pe scurt, tranșarea dilemei înarmării Ucrainei și a zăgăzuirii eficiente a ambițiilor iraniene sunt un pachet și n-ar trebui să mai pună vreo problemă la Berlin sau Washington.

Timing-ul aici e esențial. Cu cât mai repede i se dă Kievului ce solicită și i se ia Iranului ce-i dă Rusiei și ce mai poate produce în materie de rachete și arme de distrugere în masă, cu atât mai mult sporesc șansele unei înfrângeri ruse și ale revenirii la o ordine de pace și economii sustenabile.

Cu cât se tergiversează mai mult demersurile necesare, cu atât se amplifică riscurile unui proxim război mondial.