Vestul nu ajută destul. Nu pentru că n-ar vrea. Dar ce n-a înțeles?

S-o spunem clar și răspicat. Vestul promite și oferă Ucrainei ajutoare veritabile și mari. Fără ele, Ucraina ar fi fost de mult cucerită și supusă. Dar acest ajutor e insuficient și parvine prea lent pentru ca Ucraina să poată pune capăt războiului, așa cum are nevoie și Vestul: învingând.

Mai nou, șeful CIA, Burns, a estimat că ”într-un răstimp de șase luni se va găsi pe câmpul de luptă cheia războiului” ruso-ucrainean, fiind nevoie să i se zdruncine hybrisul lui Putin, astfel încât (dictatorul) să înțeleagă că nu numai că nu avansează, ci riscă să piardă și ce-a cucerit, de vreme ce (acum) Putin nu vrea să negocieze serios.

Substratul declarației șefului serviciului secret american

Burns amestecă realitățile cu speranțele pioase, demonstrând că nu se află la locul potrivit în jobul său actual. Pentru că afirmațiile sale implică ideea că războiul din Ucraina ar putea fi controlat de Vest (prin livrări de arme) în așa fel încât Rusia lui Putin să fie silită la un moment dat să se așeze la masa negocierilor.

Ceea ce presupune că Burns crede că președintele Rusiei și camarila sa ar fi actori raționali în sens occidental, care vor să câștige material, ori cel puțin să nu piardă și nimic mai mult, recurgând la tratative spre a-și aigura câștigul. Această iluzorie credință (care, deși nearticulată, implică și speranța cea mai fierbinte a aministrației de stânga din Washington, că se va putea preveni înfricoșătoarea ”escaladare” a războiului prin negocieri, iar nu prin înfrângerea Rusiei) e extrem de pernicioasă. Și iresponsabilă. Poate fi fatală, pentru că previne ajutoarea militară adecvată a Ucrainei, riscând epuizarea și înfrângerea ei

De ce e în continuare inadecvată asistența oferită de occidentali? Pentru că administrația americană, ca și alte guverne occidentale, nu înțeleg, vai, nici acum, cu adevărat și integral, mobilul liderului rus și, ca atare, natura conflictului din Ucraina și corolarul lui, care privește și implică direct democrațiile apusene, într-o manieră care încă le scapă. În ciuda tuturor eforturilor lor realmente lăudabile.

Problema epistemologică: oare ce n-a înțeles Vestul?

Vestul e perplex. Nu-și înțelege inamicul. Care a atacat și invadat Ucraina încercând s-o desființeze nu fără motiv. Sau doar pentru că Putin se plictisea. Sau pentru că țarului kaghebist, un mare mafiot, nu-i mai ajungeau puterea și banii.

Ci pentru că țara atacată aderase la valori occidentale, iar tiranul se simțea de peste un deceniu în misiune, se crede mesia, e împins înainte ideologic. Iar ce nu poate în ruptul capului înțelege Vestul, e ce anume îl împinge pe președintele Rusiei înainte. În speță ura. ura pe Vest, pe valorile lui și pe temeiul lor etic și spiritual. Nu altceva decât i-a obsedat și impulsionat și pe alți mari inamici ai Americii și Occidentului, de la Osama Bin Laden la Hitler și de la bolșevici la legionari. Pe scurt, Vestul nu pricepe că există o ură dincolo de rațiune și un rău de dragul răului, considerat și dat drept ”bine”.

A înțelege toate acestea înseamnă a citi corect democrațiile și baza lor iudeo-creștină, în speță temeiul lor biblic și evoluția lor postiluministă, așa cum mai adecvat decât mai-marii occidentali, orbiți de iluminism, pozitivism , raționalism și relativism, sunt în stare să le interpreteze, intuitiv, criminalii lideri totalitari și teroriști. Pe care nu-i încurcă din cale afară nici relativismul, nici excesul de raționalism.

Ce orbește Vestul iluminat? Ce luminează tenebros orbirea liderilor totalitari?

Amintindu-și cu rușine de anii de sinucigaș împăciuitorism nemțesc care au pus bazele dependenței Germaniei de Rusia, cancelarul și oamenii săi și-au pus la începutul invaziei din februarie trecut cenușă în cap, admițând că au greșit serios să nu asculte de avertismentele esteuropene cu privire la Putin. Dar apoi a uitat și de rușine și de regrete. Și continuă să se comporte în răspăr cu ce-l învață estul Europei,

Uitarea orbește Vestul, spre a cita ”Civilizația și inamicii ei”, semnată de Lee Harris, pe care l-a reluat strălucit regretatul rabin Jonathan Sacks într-o exegeză sclipitoare, consacrată implicațiilor urii manifestate față de evreii abia ieșiți din robia egipteană și atacați de amaleciții repezindu-se cu furie asupra celor slabi, bolnavi și bătrâni, rămași în urmă și uciși fără milă.

E uitarea (alimentată, aș zice, și de o doză proprie de trufie) a faptului că nu toți actorii politici sunt raționali. Uitarea că există ură. Că există ura pe libertate, pe etica și normele care vin la pachet cu ea, dacă e să reziste și să nu se prefacă în anarhie. E ura care s-a manifestat plenar, între altele în 1938. Ori în 2001, la 9/11. Când anglo-francezii și americanii au rămas perplecși în fața unor Hitler și Bin Laden, scufundați cum erau în iluziile lor despre umanitate, despre ei înșiși, despre ceea ce credeau a fi adversarii lor.

Nu erau adversari, ci inamici. Jonathan Sacks amintește în context de întrebările pe care și-au le-au tot pus americanii după 9/11, între care, mai ales, ”de ce ne urăsc?” – precum și de răsounsul la ea din cărțile lui Harris, între care și ”Sinuciderea rațiunii”.

Potrivit autorului lor, ”noi am uitat în vest noțiunea de inamic…Democrațiile liberale și economiile de piață creează un anumit tip de societate, cu un mod specific de a gândi. În inima lor e conceptul actorului rațional, care judecă faptele pe baza consecințelor lor și alege opțiunea maximă. O astfel de persoană crede că nu există probleme insolubile, conflict fără o rezolvare prin negocieri” și echilibrare a intereselor astfel încât să se găsească formula care e cea mai bună pentru toată lumea, relevă Sacks.

”Într-o astfel de lume nu există dușmani”, mai scrie el, reluându-l pe Lee Harris. Care, la întrebarea – ”de ce ne urăsc?” – a răspuns: ”pentru că le suntem dușmani.” Și Sacks mai citeaă un gânditor conservator. Pe Richard Weaver. Potrivit căruia, ”problema omenirii e că uită tot mereu să citească protocolul ultimei ședințe”.

Tălmăciri pe înțelesul celor care vor să-și amintească și să înțeleagă

Nu că Vestul n-ar fi fost avertizat. Nu că n-ar fi avut de unde învăța. Nu că reverberațiile mega-atentatelor și ale efortului nazist de cucerire a lumii și de exterminare a evreilor s-ar fi stins complet. Unii, puțini, mai citesc Biblia și realizează, ca Sacks, că nu degeaba le poruncește Dumnezeu lui Moise și evreilor să-și noteze și să memoreze: ”Scrie acestea în carte spre neuitare şi spune lui Iosua că voi şterge cu totul pomenirea lui Amalec de sub cer!” (Ex.17.14)

Tâlcul acestui straniu comandament, care poruncește memorarea stăruitoare a unui episod pentru viitoarea sa ștergere completă din memorie, cândva, în timpurile izbăvirii mesianice, nu e străin de rostirea lui.

Formula pare a implica avertismentul privind tentația parcă irezistibilă a uitării. E o ispită pândindu-ne după orice mare victorie, de a uita ușor prin ce-am trecut cu greu ca s-o obținem și să depășim vrăjmășia funciară a celor care au trebuit învinși pentru ca răul cel mare al crimei în masă, comise din ură irațională, dar totală, să fie nimicit.

Absolutismul acestei uri, ușor de îmbrăcat în orice doctrină totalitară, exclude orice relativism (deși se folosește de el) și îi zvântă pe cei ce o resimt de orice îndoieli, dându-le falsa senzație a unei gândiri clare și potrivite. Obsesia unei finalități fals morale, feroce dorite și urmărite, le conferă celor ce urăsc și concentrare și enormă forță elanului lor liberticid și ucigaș.

Cu un astfel de vrăjmaș, ce nu trebuie subestimat, dar poate fi înfrânt, au de-a face, la Kremlin, Ucraina și Vestul, la valorile căruia au aderat ucrainenii, uitând și ei, chiar și în primele săptămâni de după invazia de la 24 februarie, cine este Putin și de ce fel de ură e doldora el.

Ucrainenii, între timp, s-au dumirit în mare măsură. La fel s-au redeșteptat și esteuropenii, cândva comunizați de ruși. Doar dregătorii de la București, aflați în fruntea unei cleptocrații care simpatizează în secret cu a lui Putin cârmesc o țară fixată parcă pe vecie în tradiția și paradigma obedienței față de marile puteri, mimând somnul odihnitor și o amnezie occidentală de care sunt, de fapt, străini.

Vestul, după cum reiese din iluziile șefului CIA Burns și din maniera total inadecvată în care liderii marilor puteri ”înțeleg” să asiste Ucraina militar cu țârâita, în loc s-o ajute din plin, mai suferă de amnezie, de perplexități și, parcă, de un groaznic dor de sinucidere, fără de care nu i se poate explica atentismul și hamletizările.

Burns are, totuși, dreptate să considere că pe câmpul de luptă se găsește cheia acestui război, iar Putin nu vrea să negocieze serios.

Dar se înșală grav în rest, pentru că e uituc și n-a citit destul și cu folos, de vreme ce lui Putin, un monoman fanatizat și zelos cititor de istorie contrafăcută, nu i se poate ”zdruncina hybrisul”.

Dacă ar fi fost doar un mafiot ca oricare altul, sau un tiran cât de cât rezonabil, nemăsurata sa mândrie ar fi fost zob de mult, după sacrificarea primei tranșe de zece mii și cu atât mai mult a următoarei, de o sută sau de o sută treizeci de mii de vieți de militari ruși uciși. Dar pe țar pierderile nu-l interesează. Prea mari îi sunt ura și țelul mesianic.

Dacă președintele SUA, Biden, consilierul său de securitate, Jake Sullivan, șeful Pentagonului, Lloyd Austin, precum și liderii vesteuropeni pe șeful CIA contează și mai cred încă în negocieri cu Putin, (cum căciulindu-se periodic insistă cancelarul Scholz să se prefacă) vai de Ucraina. Vai de Vest și, nu în ultimul rând, de Rusia, care a încăput pe mâna unui sângeros și catastrofal lider de tip amalecit.

Atât de adânc s-a înrădăcinat în el credința că Vestul e, în fond, slab ca evreii obosiți, anemiați de drum și răzlețiți pe care-i vânau în deșert amaleciții, sau cei dezarmați, trimiși în masă, la moarte, în camerele de gazare de naziști, încât realitatea nu-l atinge, iar apetitul agresiv i-a sporit până a devenit irepresibil și incontrolabil. Cu el nu e nimic de negociat.