În Kosovo, la Mitrovica și aiurea se răzbună butoiul cu pulbere balcanic, precum și lenea, frica și comoditatea occidentală. SUA și UE au dat publicității un comunicat comun, cerând taberelor implicate în conflict (majoritatea albaneză din Kosovo, minoritatea sârbă din nordul teritoriului și Serbia, acționând ca protector al celei din urmă) să procedeze la dezescaladarea conflictului.
Nemții (protectori ai majorității albaneze din Kosovo, reprezentând 88% din populație) și-au exprimat oficial, ”îngrijorarea”, criticând consolidata prezență militară a Serbiei la graniță, care, potrivit Berlinului, ar lansa ”un semn complet greșit”.
Semnale greșite se tot lansează însă, în regiune, de un deceniu încoace. De tot atâta timp, Vestul i-a lăsat pe sârbi, bosniaci și kosovari să ”fiarbă în suc propriu”. Nu i-au integrat în UE, dar nici nu i-au ajutat să se descurce fără. Când, sub impactul războiului de agresiune al Rusiei, care joacă un rol cheie în Serbia, situația internațională s-a degradat, tensiunile au început să crească. Și au crescut exponențial.
Căci în regiune, machismul și escaladarea fac parte din mentalitate. Încât a fost de ajuns scânteia arestării unui polițist kosovar de etnie sârbă, ca încordarea, savant întreținută în interesul propriei puteri de cleptocrațiile postcomuniste din cele două capitale, să se reverse pe străzi, să se materializeze în baricade și în plasarea armatei sârbe în alertă maximă.
Culmea, tensiunile au început să se manifeste puternic tocmai când, în reacție la scăparea de sub control și din sistemul de norme internaționale a Rusiei putiniste, Vestul a început să dea semne că vrea rezolvarea unei situații aparent insolubile. Naționaliștii sârbi sunt incapabili să accepte independența kosovară, de vreme ce li se pare că li se fură, odată cu provincia, inima propriei națiuni și a statului ivit pe ruinele Iugoslaviei distruse de naționalismul unor Miloșevici și Tudjman.
Propunerea de rezolvare a avansată prin propunerea franco-germană, scrie Neue Zürcher Zeitung, a ”umplut Pristina de speranță, iar Belgradul de frică”. Serbia, care se credea prietena Franței, se teme că Parisul și Berlinul și-ar putea impune soluția. Care prevede ca Belgradul să recunoască măcar de facto, dacă nu de iure independența Kosovo. Ca să se apere de acest drum, Belgradul se folosește de minoritatea sârbă din nordul provinciei, ca de o pârghie. Ziarul elvețian îi recomandă premierului kosovar Kurti să contracareze manevra președintelui sârb Vučići , acordându-le autonomie sârbilor din nord, una promisă lor, de pomană deocamdată, acum un deceniu.
Propunerea ziarului din Zürich ar putea funcționa, la rigoare, în Elveția. În Balcani, ea echivalează, pentru Pristina, cu a ceda laș. Iar sârbilor naționaliști nu le-ar ajunge. Ar cere tot.
Cu atât mai mult cu cât îndărătul președintelui Serbiei, Vučići, și a ultranaționaliștilor săi (protectorii produsului premium al ticăloșiei securisto-mafiote a postcomunismului românesc, Sebi Ghiță) , se găsesc Putin și ruscismul, aflați la lucru în invadarea, ocuparea și anexarea Ucrainei. Și în tentativa divizării Europei și a Vestului, prin utilizarea conflictului serbo-kosovar ca pârghie a dezbinării generale.
Un ziar austriac amintea în context că la Belgrad își au oficiile și postul de propagandă al Rusiei, RT, și mercenarii Wagner, iar șeful securității ruse, ”Patrușev, se coordonează cu șeful statului sârb”, benefiar al importurilor de arme grele (și al produselor de propagandă ortodoxistă) de la Moscova. Cu toate acestea, ”UE”, scrie Der Standard din Viena, ”l-a curtat, umilă și împăciuitoristă, pe Vučići”.
Dar se poate oare îmbărbăta, în fine, Comunitatea Europeană? Sau va lăsa ea în continuare regimul Putin să impună în Serbia, și prin Belgrad în Balcani, ce nu mai poate dicta în Ucraina?
Eram student Dom Iancu. Anii 90. Razboiul incepuse. Eu eram mai mult dupa fete…
La vorbe cu taica-miu, a spus si nu stiu nici azi de unde stia.
Fa un gard imprejurul Yugoslaviei, arunca arme inauntru ca se vor omora singuri unul pe altul.
Cat de adevarat.
Cât de adevărat!