Ce-i al lui e-al lui. O fi el un dictator și încă unul sinistru cât cuprinde, dar inteligența nu-i lipsește defel liderului islamist al Turciei. Erdogan strânge puncte. Unde alți lideri se arată incapabili, el își demonstrează competența de negociator.
În ciuda anunțatei decizii a Rusiei, de a se retrage din acordul cu cereale, mai multe cargoboturi ucrainene, încărcate cu sute de mii de tone de grâne, au părăsit azi porturile ucrainene.
Luni s-a anunțat că Rusia fusese informată că un total de 12 nave ucrainene urmează, (fără acordul expres și oficial declarat) al Kremlinului, să părăsească, sub ochii turcilor, porturile aflate încă sub controlul Kievului, în care așteptau să fie exportate circa 700.000 de tone de cereale și să fie transportate de-a lungul coridorului umanitar, spre Instanbul, creat de Ankara cu ajutorul ONU.
Cui prodest?
Pare evident că președintele Turciei s-a inserat dibaci în conflictul ruso-ucrainean și s-a racordat nu fără mult folos propriu, dar și util unei Comunități Internaționale șocate și păgubite grav de gafele periodice pe care le comite regimul Putin, la procesele decizionare moscovite și globale. Mai nou, Reccep Tayip Erdogan s-a strecurat util și în decizia autovătămătoare a Moscovei, una catastrofală și pentru Ucraina, dar și pentru restul lumii, de a retrage Rusia din acordul privind exportul de cereale ucrainene.
Turcia e una din țările cele mai dependente de importuri de cereale rusești și ucrainene. Iar potrivit datelor ONU, China comunistă e chiar și mai dependentă de cele ucrainene. Ambele puteri au deci motive să se arate supărate pe Rusia pentru invalidarea acordului.
Decizia Kremlinului fusese adoptată la nervi, furie și mânie, după ce Flota Mării Negre se văzuse atacată cu succes notabil de drone maritime ucrainene, iar Kremlinul acuzase de o presupusă ”agresiune” și de un imaginar ”terorism” flota comercială a Ucrainei.
În context, nu e de mirare că Putin, un lider înfrânt militar și, în consecință, tot mai izolat, mai anemic și mai lesne șantajabil, ajuns la mâna te miri cui, după cum s-a văzut la toate întâlnirile sale, in corpore umilitoare, pe care le-a suportat președintele Rusiei în ultima vreme, a mai comis, iată, una din neîncetatele sale erori serioase de calcul.
Din februarie 2022 încoace, tiranul rus pare părăsit irevocabil de duhul înțelepciunii, de vreme ce nu încetează să greșească la orice pas.
Noile gafe involuntare ale lui Putin
Altfel Putin s-ar fi dumirit rapid că, retrăgându-se din acordul cerealelor, Moscova își dă cu stângul în dreptul, marcându-și un autogol de zile mari. Fiindcă înțelegerea avusese, din unghi rusesc, două scopuri.
Într-un moment în care Moscova voia un aranjament negociat, care să-i consfințească rapturile teritoriale, înțelegerea privind cerealele era menită să demonstreze ”apetența pentru dialog și tratative” a unei Rusii presupus ”pașnice”, situată la mare distanță de cea reală, militaristă și aventurieră, imperialistă și colonialistă, bătută militar pe câmpul de luptă și politic în concertul națiunilor.
Căci, Rusia se discreditase, diplomatic, iremediabil, prin denunțarea tuturor acordurilor reglementând conviețuirea pașnică în Europa și în lume, ca și raporturile ruso-ucrainene. Între acestea denunțase, de pildă, și memorandumul de la Budapesta prin care Moscova se obligase, în anii 90, să garanteze integritatea teritorială a Ucrainei în granițele ei postsovietice.
In afară de a re-auri blazonul diplomatic al Rusiei, acordul cerealelor a mai avut, din unghiul Kremlinului, un țel diplomatic și strategic important. Izolată de Vest, Rusia vrea să ralieze de partea ei și a alianței dictaturilor chineză și iraniană întreaga suflare a Asiei, a Africii și a lumii a treia. Or, cum să atragă Moscova de partea ei niște țări flămânzind din cauza războiului declanșat de Putin în Ucraina?
Acordul cerealelor își propunea să pună batista pe țambalul criticilor tot mai virulente la adresa Moscovei, formulate de țările înfometate pentru că Națiunile Unite nu s-au mai văzut capabile să le hrănească furnizându-le grâul blocat de ruși în porturile Ucrainei, una din cele mai mari și mai importante exportatoare de cereale din lume. Fără al cărei aport se instaurează foametea în lume.
Inițial, în cinismul, kaghebismul, antioccidentalismul și antibritanismul lui, toate inconturnabile, Putin se gândise, după atacul cu drone maritime asupra navelor ruse de război de la Sevastopol, să dea vina viitoarei inaniții omorând milioane de oameni din lumea a treia pe ”colonialiștii englezi”. Care i-ar fi ajutat pe ucraineni să declanșeze agresiunea asupra Flotei sale.
Da, americanii, canadienii și britanicii îi ajută substanțial (deși încă insuficient, pe ucraineni, să se înarmeze judicios și să facă față eficient (dar nu îndeajuns de eficient) agresiunii militare ruse.
N-ar fi nicio surpriză în lume, că britanicii au dat Kievului o mână de ajutor (informațional, sau de altă natură) la scufundarea unei părți a Flotei Mării Negre de la Sevastopol. Și, în condiții de război, n-ar fi, desigur, un motiv rațional să se denunțe un acord internațional cu mulți semnatari, spre a se dovedi o dată în plus că în Rusia, în trativele cu Moscova și în semnăturile mai-marilor ruși e imposibil să se aibă încredere.
Reintră în scenă Erdogan ca dascăl al Rusiei
Acordul cerealelor a fost mediat de liderul turc. Pentru care invalidarea lui de către Moscova ar fi un eșec și o rănire a propriului orgoliu greu suportabile. Iată motivul pentru care liderul de la Ankara s-a grăbit să reintre în scenă și să încerce să calmeze obida Rusiei, netezind talazurile mâniei putiniste.
E probabil ca Erdogan, mai calm decât disperatul tiran rus, care, de nervi, își înmulțește sistematic și, deci, predictibil, tâmpeniile dintr-un proces decizionar rusesc din ce în ce mai defectuos, să-i fi atras atenția lui Putin că, denunțând acordul grânelor, și-a marcat un autogol. Și că și-ar provoca sieși pagube încă și mai mari, în orice caz mai mari decât Kievului, dacă, în reacție la perpetuarea exporturilor de grâne, navele de război ale Rusiei ar începe să tragă și să scufunde cargoboturile ucrainene pornite să livreze pâine țărilor sărace africane și asiatice.
Dar nu mizase Rusia, de curând, pe o retorică a escaladării? Ba da. Însă numai pentru că observase că tonul împăciuitorist nu-i șezuse bine lui Putin în ochii ideologilor fanatici de la Moscova și nici nu-i adusese vreun reviriment vizibil în simpatia pe ducă a poporului său rus ori, în Vest, profitul scontat prin revenirea occidentalilor la masa negocierilor.
În plus, Putin realizase că strategia șantajului, a fricii de arme nucleare și bombe ”murdare” și a intimidării prin spectrul morții prin înfometare a unei părți a omenirii nu prea mai ține, de vreme ce nicio putere occidentală nu s-a repezit să oprească sancțiunile sau ajutorul militar și financiar destinat Ucrainei. Iar Franța propune construcția, adaptarea și activarea de rute alternative, menite să scoată din Ucraina grâul blocat în hambare de răutatea fără margini a Rusiei.
Dar nu se teme Putin să treacă drept un bleg vrednic de dispreț, drept un papă-lapte și un laș, dacă, după ce a denunțat acordul, nu scufundă cargouri părăsind sub nasul său, cu cereale, porturile Ucrainei? Ba da. Dar mai tare a ajuns să se teamă că îl va părăsi ultimul său reazem diplomatic din NATO, care e Turcia lui Erdogan.
Dă-i nas și lui Erdogan, nu doar lui Ivan, că se urcă pe divan?
Așa că Ankara s-a văzut din nou în poziția de a străluci și de a profita de pe urma noii impotențe, a lipsei de vlagă și de tărie a unui trufaș dictator rus, care, pedeapsă evident divină, investise tot cea a avut și a putut în imaginea sa falsă de lider chipurile ”bărbat”, ”viguros”, ”puternic”, ba chiar ”omnipotent”, dar eșuase jalnic, devenind un simplu tâlhar de drumul mare, care ia globul ostatic. Și care e un perdant lamentabil. Un lider debil și foarte șubred, care nu e în stare să-și conducă oștirile imaginarei sale ”superputeri” la o cât de mică victorie militară în fața unui inamic net inferior.
Turcia profită așadar plenar și fără jenă de pe urma imaginii slăbiciunii unei Rusii care se considerase îndreptățită să atace Ucraina și din cauza anemiei afișate repetat de Statele Unite.
Dictatorul turc mai probează că, oportunist cum e, dispune de mai multe resurse intelectuale decât au crezut mulți din criticii săi, de vreme ce știe să se reinventeze când constată că s-a cam smintit și s-a rătăcit.
Iată și cauza reorientării sale radicale în materie de cooperare cu statul evreu, pe care n-a pierdut în ultimele decenii niciun prilej de a-l critica pe drept și mai ales pe nedrept, de a-l osândi și demoniza, dar a cărui prietenie și cooperare militară o caută, mai nou, după încheierea acordurilor Abraham dintre Israel și partea prosperă a lumii arabe, cu mai mult sârg și consecvență decât oricând în trecut.
O dată în plus, Turcia dictatorului trage foloase de pe urma faptul că este unde este. Succesoarea imperiului otoman pe care Erdogan vrea să-l vadă resuscitat, în detrimentul Arabiei Saudite, spre a fi primus inter pares în lumea sunită, așa cum vrea și Putin învierea imperiului țarist și sovietic, a devenit o Turcie beneficiind vădit de faptul că ocupă în Orientul Mijlociu un spațiu strategic important. Unul, părăsit, vai, de Statele Unite sub Obama, Trump și Biden, ca și de vesteuropeni, spre folosul dictaturilor și spre paguba Americii și a întregii lumi libere.