Un seducător profesor, unul de economie, pe care l-am apreciat mult, o vreme, e vorba de Paul Dragoș Aligică, mă creditează pe de o parte ca ”standard jurnalistic”.
Concomitent, mă măgulește, calificându-mă drept ”martor pentru ce înseamnă un comportament profesionist, lucid, onest, echilibrat si totuși angajat moral, în publicistica romanească”. Ironie, desigur. Căci, pe de alta, mă tăguiește într-o postare în care pare a deplânge transformarea mea din ”jurnalist și publicist cu pretenții” în ”chibiț jurnalistic” și în ”activist”, pentru care ”cine nu chibițează cu noi e împotriva noastră” și care ”coboară…publicistica la nivelul activismului”.
Aș fi lăsat la o parte că aceste două posturi de chibiț și activist (ambele folosite de el în sens negativ) nu merg împreună și că profesorul se contrazice fatal, aplicându-mi-le simultan.
Dar nu se poate. Mai întâi, pentru că acest mod de a spune un lucru și contrariul lui mă lasă perplex. Și ne lasă chiar pe toți perplecși. Înainte de a explica de ce totuși mi le atribuie concomitent, să constatăm că ori ești ”chibiț” și, deci, stai deoparte pentru că nu vrei să-ți asumi vreun risc (implicația fiind că ești laș) ori ești militant, în speță ”activist” într-o chestiune și te dai ”director de conștiințe”, deci ești un soi de mic tiran. Cu subînțeleasa lui binecuvântare, așa au sugerat și unii din studenții și prietenii domnului profesor că aș fi.
Ori că ar fi cei care insistă (ca mine) asupra clarității morale în ce privește Rusia lui Putin, crimele dictatorului rus și ale regimului său, precum și războiul său de agresiune.
Aceasta pare a fi, în ochii domniei sale, vina mea (imprescriptibilă!): m-am poziționat clar și fără echivoc împotriva războiului terorist și genocidar purtat de Rusia lui Putin în Ucraina.
Or, această poziționare i se pare nu doar lipsită de valoare, ci chiar contraproductivă, un soi de ”trădare” a menirii jurnalistului și publicistului, o cădere în ”chibițăreală” neparticipativă (reclamând, te pomenești, să iau arma în mână și să mă duc să lupt de partea Ucrainei în regiunea Herson) ori – și mai grav – în activism, deci directorat de conștiințe și tiranie de mic ”satrap” al ideilor.
Căci, eu, ca președintele american George Bush după megaatentatele teroriste de la 9/11, aș fi adoptat, în viziunea d-lui profesor, dictonul “cine nu chibițează cu noi, e împotriva noastra”.
Iată-mă devenit, dar nu ca Putin, ci ca Bush, un soi de terorist și fanatic totalitar. Împarte această onoare cu Bush modesta mea persoană, care l-a dezamăgit atât de serios pe domnul profesor încât mi-a aplicat ceea ce prietenul său matematician și compozitor a afirmat cu degetul acuzator îndreptat spre președintele american, ”vinovat” a fi spus, la 20 septembrie 2001: ”Every nation, in every region, now has a decision to make. Either you are with us, or you are with the terrorists. From this day forward, any nation that continues to harbor or support terrorism will be regarded by the United States as a hostile regime”. Cu alte cuvinte: ”cine nu e cu noi (în lupta împotriva terorismului) e împotriva noastră.” Cum de-a îndrăznit Bush atunci? Dar Iancu acum?
Nu le e rușine? Uite că nu le e. Dimpotrivă. Bush a replicat terorismului global de la 9/11. În lume nu era loc și pentru aneantizarea Americii, dorite fierbinte de Osama Bin Laden, și pentru existența SUA. Bush avea repere. Pe Churchill, premierul britanic care i s-a opus mult timp singur lui Hitler, știind că în lume nu pot conviețui și răul nazist la putere și totodată, imperiul și libertatea democrației britanice .
Repere a avut, în cariera sa jurnalistică, și Petre M. Iancu. Nu i-a fost rușine, ca jurnalist, nici lui Noel Bernard, să nu fie neutru. Cum nu s-au jenat Vlad Georgescu, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu să fie simultan și jurnaliști și anticomuniști. Dar se temuse oare Heinrich Heine? Ori în secolul XX, Winston Churchill să scrie articole jurnalistice în care, deloc neutru cu antistalinismul și antihitlerismul său militant, să se expună acuzei de a fi ”activist” de domni subțiri ca profesorul Paul Dragoș Aligică? Mesmerizat probabil de afișatul ”creștinism” fals al patriarhului Kiril și al ideologilor ortodoxiști ai lui Putin, domnia sa strâmbă din nas la opoziția clară și netă a unora ca mine față de putinism, de parcă ruscismul n-ar fi o formă combinată de comunism, totalitarism și hitlerism.
Dar nu erau jurnaliștii Europei Libere prea emoționali? Nu le tulbura ura pe totalitarism judecata?
Iată ceea ce i s-a reproșat lui Garry Kasparov când a avertizat Vestul în cartea (pe care am recenzat-o atunci la Deutsche Welle, ”Winter is coming”, din 2015, cu privire la naivitatea și lașitatea abordării occidentale a Rusiei și la ineluctabila degradare a situației care avea să se materializeze în dezastru la 24 februarie 2022. Kasparov, ”you are too emotional”. (Adică, pasămite, rusofob).
Nu era. Știa dar bine cu ce cleptocrație kaghebistă și totalitară avea de-a face. Altora li s-a scos pe nas că ar fi ”războinici reci”. Sau rusofobi. Sau prea anticomuniști. Sau prea antifasciști. Până când Putin și-a demarat războiul și l-a transformat din confruntare militară în terorism și genocid. Apoi, tiranul a devenit mai greu de apărat direct. Mai lesne e să-i fie demontați adversarii. Iar dacă nu ține, se pot semăna îndoieli, se pot arunca în luptă relativizări, nuanțări și confuzii. Că tot trăim în postmodernism și extrema stângă s-a folosit cu succes de astfel de metode. De ce nu și putiniștii?
Profesorul Aligică nu e, după știința mea, un conspiraționist sau un extremist. Dar, stimulat de oroarea pe care i-o stârnește radicalismul stângii, îmbrățișează poziții intenabile, ca și cum n-ar exista opoziția față de orice fanatism. Și ca să le apere, alimentează confuzii inadmisibile. Care nu mi se par a fi izolate, sau întâmplătoare.
Ele se bazează pe degradarea limbii în deceniile de totalitarism comunist și nazist, ori în anii de postcomunism și postmodernism, pe definiții greșite și noțiuni precare, pe concepții relativiste ale adevărului și ale dreptății, pe o carentă valorizare a libertății și a sferei etice, văzute ca admițând simultan și tolerabilul și intolerabilul. Când îi convine ideologului unei doctrine nu tocmai adecvate democrației liberale.
Profesorul Aligică e un influencer important. Profesor atât peste ocean cât și la București, gândirea și influența sa sunt redutabile. Presupun că nu-și dorește să piardă nici una din înaltele poziții pe care le ocupă. La fel îmi doresc și eu, care am împărtășit cândva o serie din ideile sale. Cum îmi doresc să-l aud asumându-și erorile, în loc de a se considera ca Papa, infailibil. În fond, toți greșim, căci oameni suntem.
Ceea nu înseamnă însă că se poate accepta tendința domniei sale de a spune și un lucru și contrariul său cu aerul de fi cel mai firesc lucru de pe lume.
Dincolo de această prudență, care oferă portițe pentru orice acuză periculoasă carierei academice, se distinge metalimbajul lui despre război și despre ceea ce cred a fi concepțiile sale despre Putin, (înainte de a fi și despre jurnalism), care ne despart net. Aș vrea să mă înșel. Și să consider că această disociere nu trebuie să fie neapărat definitivă, dacă profesorul va regăsi drumul spre o înțelegere adecvată a realității lumii perpetuu amenințate, nu doar de liderii totalitari, ci și de perplexitățile iscate de propaganda lor. Dar pe moment sunt sceptic.