Alegeri franceze la umbra funeraliilor credibilității franco-germane

Cancelarul a lansat zvonul că, în semn de ”unitate a UE”, se va deplasa la Kiev încă în luna iunie, după alegerile franceze, însoțit de liderii francez și italian. Ar fi prea puțin prea târziu.

Cel puțin doi dintre cei trei lideri vesteuropeni sunt masiv și probabil iremediabil și irevocabil decredibilizați. Încât, sensibilizați de critici tot mai dure, ar putea, spre a le dezamorsa întrucâtva, să efectueze vizita evocată de ziarul german Bild am Sonntag.

Dar chiar dacă zvonul s-ar adeveri. Ar trebui să fie evident că ar fi mult prea puțin. Și, totodată, tardiv. Dacă nu vor lua cu ei, la pachet, niște ajutoare militare pentru Kiev care să pună în umbră tot ce-au dat Ucrainei până acum americanii, britanicii, slovacii, polonezii, cehii și balticii împreună.

Când ești lider, dar te comporți ca vai de lume

Pentru că în ultima lună s-au comportat de-a dreptul execrabil. Nu doar că Scholz a anunțat cu mult tam-tam o schimbare de epocă urmată, dincolo de vorbe critice dar goale la adresa Moscovei, de o prelungire de nimic justificată a vecii politici de căciulire rusofilă. El și Macron s-au înjosit în interminabile convorbiri telefonice al căror rezultat a fost că Rusia a anunțat că nu se va mai supune verdictelor CEDO, Putin semnând sâmbătă o lege în acest sens. Sediul CED și al Consiliului Europei, de care ține aceată curte pentru drepturile omului se află la Strasbourg, în Franța.

De ce insistă președintele acestei țări să vorbească în neștire cu un asasin în masă care a declanșat un război de agresiune în stilul lui Hitler? De ce stăruie el să ceară să ”nu se umilească Rusia” lui Putin? Nu realizează Macron că umilește astfel nu doar Ucraina, ci și bunul simț? Nu pricepe liderul de la Elysee că dezonorează Europa și-și înjosește propria țară și partenerii strategici, pe germani și italieni, care, nu mai puțin inadecvați decât el, își ratează, în trei, împreună cu Franța, șansa de a conduce Europa și de a nu-și compromite viitorul pe continent?

Lui Macron i s-au explicat și i se tot explică, de către observatori, toate aceste lucruri. Dar el nu și nu. Ce-l buimăcește? Ce-l înnebunește? Îl orbește lașitatea? Ce-a realizat el în cele o sută de ceasuri de convorbiri telefonice recente cu dictatorul (după cum le-a numărat)? Ce-a obținut ca să justifice insolența cu care el și Scholz au distrus unitatea Europei sfidând sfaturile liderilor esteuropeni?

Altfel decât Klaus Iohannis, aceștia din urmă au ales să nu stea pe margine, ci să intervină activ în apărarea valorilor europene atacate de Putin, demers în care se văd susținuți de Londra și, parțial, de Washington, capitala unei superputeri aflate, de asemenea, în derivă.

Există și alt fel de lideri în Europa. De ce nu-i urmează Macron?

Macron s-a poziționat în răspăr cu toate aceste capitale, cu întregul est și centru al Europei, cu toată partea cândva comunizată a Bătrânului Continent, care știe ce înseamnă cizma Rusiei pe grumaz și n-are de gând să stea cu mâinile în sân și să-i pupe tiranului inelul și papucul. În afară de Cioloș, poate și de Iohannis, nici măcar românii nu par să-l mai agreeze, în foarte mare măsură, pe Macron.

Puțin îi pasă însă lui Macron de Cioloș, de Iohannis, de români, de esteuropeni, sau de ucrainenii atacați. Puțin îi pasă de principii, de unitatea și de valorile Europei, de interesele reale ale Comunității. Rece îl lasă și legile funcținării ”motorului franco-german”, pe care neghiobiile în serie ale lui Scholz și Macron l-au pus pe butuci, poate definitiv. De ce?

Pentru că durerea lui Macron e scrutinul legislativ de la 112 iunie, în care se teme să nu piardă în fața extremei stângi și drepte, știut fiind că ambele extreme, crescute la sânul inepțiilor cursului politic și economic din ultimul deceniu al elitei franceze, germane și europene sunt intens și febril putinofile.

Putinism în Hexagon

Dar care e, în raport cu Rusia, diferența dintre Macron și extremiști? Și de ce e atâta amar din suflarea Franței rusofilă? De ce are nevoie un președinte să țină seama de putinismul fanatic al dreptei radicale sau al extremiștilor de stânga, ca să nu ajungă partidul său oportunist bătaia de joc a electoratului francez, ale cărui segmente responsabile, tot mai firave, l-au ales pe Macron doar ca să nu câștige Le Pen, dar sunt prea dezinteresate de scrutinul legislativ ca să-l mai ajute o dată?

De ce nu doar Le Pen, Zemmour și troțkistul Melenchon. ci și centrista Pécresse, au refuzat să critice în campania electorală grețoasa căciulire a lui Macron față de Putin?

Răspunsul la această întrebare nu rezidă în trauma de la 1812, ci în antiamericanismul visceral și maladiv al francezilor. Care, întărit de campaniile destabilizatoare ale KGB, i-a determinat pe mulți să fie rusofili, iar pe alții orice, numai anglofili nu. Ceea ce s-a văzut o vreme și în timpul războiului iugoslav, când Franța lui Mitterand ar fi vrut ca ”Iugoslavia să rămână Iugoslavia (sub autocratică stăpânire sârbă) și i s-a alăturat o vreme Rusiei, care îi susținea pe extremiștii, teroriștii și genocidarii lui Miloșevici et comp.

Valérie Pécresse și-a petrecut adolescența comunistă în lagărele pentru komsomoliști ale URSS, a luat lecții de propagandă și vorbește rusa fluent, cum a admis ea însăși în 2016 într-un interviu acordat ziarului conservator Le Figaro. Politico amintea cât de mândră a răspuns ea, recent, în rusă, când a fost întrebată ce i-ar spune lui Putin. Semnificativ e că, potrivit publicației, ”nu i-a dorit să-l vadă la Haga sau în cazanele iadului, ci a declarat banalitatea că-și dorește pace”.

Europa care se ivește de sub bombele rusești zdrobind Ucraina

Cu o astfel de politiciană conducând ”centrul” politic francez nu e de mirare că unitatea Europei e admirabilă, sublimă, să zicem, dar lipsește cu desăvârșire, altfel decât ca deziderat frumos și politicianist neobosit evocat în timp ce credibilitatea franco-germană se duce vizibil de râpă.

Reiese, de altfel, că alegerile legislative franceze nu au cum să amelioreze decisiv inadecvarea politicii externe a Hexagonului față de Rusia, chiar dacă tema (sau scrutinul) i-ar fi interesat mult pe alegătorii Franței.

Clivajul memoriei, unilateral împovărată în răsărit de trauma comunistă, iar în vest indelebil marcată doar de cea nazistă, ca și tensiunea politică dintre est și vest erau enorme și înainte de 24 februarie 2022. Dar invazia Rusiei a făcut ca filmul să se rupă.

Flagrant inadecvate realității de pe teren și sentimentelor europene, Berlinul, Parisul și Roma ori își vor băga urgent mințile în cap, ori vor vedea centrul și estul Continentului întorcându-le definitiv spatele, în favoarea unei construcții pe care și acest blog și diverși experți au evocat-o în repetate rânduri în ultimele luni. Potrivit lor, motorul franco-german a început să alunece în insignifianță și să facă loc emergenței unei preeminențe continentale anglo-esteuropene.