”Are Ucraina dreptul de a se apăra?” Despre claritate morală și corectitudinea politică

Știu creștini în multe privințe admirabili care, din varii motive, apără cauze pierdute. Pe unii îi pierde egoul, pe alții teribilismul și elitismul. Vremelnic, vreau să sper.

Unii îi țin pumnii lui Putin, nu pentru că l-ar iubi pe dictator, ci, dacă nu-s rusofili, pentru că îi detestă visceral (și parțial pe drept) adversarii occidentali și valorile lor seculare, pe care le consideră (fals) exclusiv sau preponderent marxiste și corecte politic. Întrucât socotesc că nu-și pot recunoaște și dezbate liber și deschis opțiunea, (pentru că Putin e dezgustător pentru majorități covârșitoare) recurg la rabulistici. Îi ajută limba. Ea nu e matematică. Noțiunile nu se rezumă să denote un sens.

Ele conotează adesea altele. Minciuna și relativismul moral pot deci găsi în ele și în inexacta definiție a unor termeni o sumedenie de subterfugii. Iar oamenii, căi de eludare a datoriei asumării unei atitudini clar morale. Am scris frecvent despre luări de poziție care încearcă să acopere moral și politic mai mult sau mai puțin abil violențe nedrepte. Pe cele mai multe și mai primitive le articulează antisemiții și antiamericanii, când osândesc măsurile de apărare ale democrațiilor, de pildă israeliană sau americană, atacate de teroriști (islamiști, comuniști, naziști).

Relativismul dreptei

Cele mai subtile aparțin celor de dreapta, care nu sunt antisemiți, antiamericani sau adepți ai vreunui totalitarism. Bine dotați intelectual, unii, prinși la un moment dat pe picior greșit în raport cu varii evenimente, de pildă cu războiul ruso-ucrainean, încearcă să-și acopere pozițiile prea puțin defensibile prin recurs la o specie de relativism pe care altfel o abhoră, de vreme ce sunt oameni de regulă credincioși. Nu puțini descoperă deci ambiguități unde nu există și înfierează univocități moral indiscutabile. Am auzit, în context, despre claritatea morală că ar fi precum corectitudinea politică: imposibilă practic și o expresie, în discursul moral, a unei logici binare tipice dictaturii, iacobinismului, absolutismului și totalitarismului.

”…Are voie Ucraina, ca stat invadat, să se apere? Evident că da”, conceda recent un intelectual redutabil, spre a continua relativând evidența, întrucât ”principiul clarității morale, așa cum e vehiculat azi, NU e un principiu moral. E un principiu de ȘANTAJ moral. Și o unealtă pentru a recolta adeziuni ideologice. E meritul Adelei Toplean de a fi exprimat această evidență. E de asemenea meritul ei acela de a fi observat asemănarea dintre ideea clarității morale și corectitudinea politică”, mai crede compozitorul, matematicianul și filosoful Andrei Vieru.

Recuzarea clarității mortale

În morală, atingerea clarității morale ar fi ”o iluzie”, afirma recent Adela Toplean în articolul ei din Contributors.ro. Ba chiar, scrie ea,”o iluzie infirmată de religii, de realitate și de bun simț”. Potrivit ei, ”exercitarea „clarității morale” e realmente posibilă doar cu vărsare de sânge”.

În vest, nici măcar falșii prieteni ai Kievului, ca extrema stângă de la New York Times, ca Macron, și alții nu-i (mai) contestă Ucrainei dreptul de a se apăra. Ba nici măcar o mare parte din extreme nu-și mai pune întrebarea dacă Ucraina ”are acest drept”. Care e absolut evident.

Ce înseamnă, în acest caz, problematizarea dreptului la autoapărare al Ucrainei? Mă tem că și în bagajul de cunoștințe iudeo-creștine al unor gânditori cât se poate de respectabili se ascund multiple capcane. E claritatea morală infirmată de religii? De realitate? De bun simț?

Discernământul și virtuțile lui

Hai să fim serioși. Realitatea lesne sesizabilă e că e o diferență netă, moralmente clară, între un ins care intră în casa altcuiva și, după ce îi violează nevasta, îi omoară și copiii, pe de o parte, și omorul omului plonjat de asasin în tragedie, care-l ucide pe ucigaș, pe de alta.

Orice copil înzestrat cu minim bun simț va ști să repereze diferența greu de deslușit pentru unii gânditori păcăliți de sofism, sau năuciți de trufie. Orice adult matur va pricepe ce e de înțeles făcând distincția dintre un asasinat și un omor în legitimă apărare. Însuși cuvântul discernământ din sintagma ”discernământ moral” presupune claritatea. Cea morală, evident.

Căci oare ce ar însemna termenul de a discerne, dacă nu a deosebi, a distinge lucrurile între ele, ”a judeca limpede, cu pătrundere și cu precizie”, cum zice dicționarul?

La Adela Toplean însă se citește că ”oamenii (dotați cu simț comun) știu din experiență că, deocamdată, grâul nu poate fi separat de neghină, că există rău în orice bine și bine în orice rău. Mai direct spus: ei știu – chiar fără să articuleze în cuvinte – cât de complicat este discernământul moral și cât de puțin compatibil cu vreo formă de claritate”. Așa să fie oare?

Iată relativismul în toată splendoarea și infecția lui. Și antidemocrația. Căci în distincțiile necesare într-o lume civilizată, bazată pe domnia legii care, clar, n-are cum să nu fie morală dacă e să nu fie fărădelege, (sau voința Führerului) rezidă temeiul construcției lumii iudeo-creștine care ne-a dăruit democrația. Lume care poate, e adevărat, cădea în totalitarism.

Dar nu, așa cum cred unii, din cauza ”logicii binare” a clarității morale, ci în pofida ei și pentru că, din exces funest de intelectualism, elitele ajung s-o ignore, s-o complice artificial și s-o relativizeze ușor, după cum le convine argumentativ în situația în care propria poziție devine intenabilă. Cât despre prezumtiva infirmare religioasă a clarității morale…

Să aruncăm o privire unui text religios cum e Biblia. Sfânta Scriptură ne predă cele mai diverse lecții și reguli menite să ne învețe să discriminăm moral clar între culpă și inocență, să vedem limpede granița dintre păcat și fapta bună, dintre a nu scoate sabia și a muri de ea.

Una din poruncile Decalogului e: ”să nu asasinezi”. Traducerile grecești ale cuvântului au formulat vag eronat, acreditându-l pe ”să nu ucizi”. Au deschis astfel poarta unor mostre de confuzie și de tulburare etică, vizibile azi la pacifiștii care-i contestă Ucrainei dreptul de a se apăra. (Gandhi era un astfel pacifist. Le-a cerut englezilor să-i lase pe Hitler și pe naziști să le intre în case.) Și la alții, care găsesc, fals, că ar fi o poruncă ambiguă. Nu e defel.

Da, există instanțe în care Sfânta Scriptură și nu în ultimul rând traducerile ei, lasă loc de întors exegetic. Dar și multe în care formulările și pedepsele severe indică situații moral nedilematice. E omul o ființă complexă? E. Și da, se ivesc adesea în viața omului situații pline de ambiguități. În care e greu (sau imposibil) de tranșat. Dar nu e cazul războiului ruso-ucrainean.

De ce e nevoie, totuși, de ea

În care o parte a atacat-o neprovocat pe cealaltă, neadmițându-i dreptul de a exista, iar ființa națională atacată a reacționat cu claritatea morală necesară, apărându-se cu toată vigoarea și forța de agresorul exterminator. Ar fi rezistat Ucraina fără moralul ridicat al combatanților, luptând eficient grație clarității morale a situației lor?

Așa cum nu e cazul altor ofensive teroriste și genocidare, susținute de poliții politice totalitare împotriva unor sisteme democratice care permit oamenilor să trăiască și să muncească indiferent de opiniile, convingerile și identitățile lor, sisteme ce nu sunt atât de dezorientate moral încât să dea voie extremismului să le arunce în aer libertatea.

Corectitudinea politică a devenit, se știe, ideologie totalitară. Ce e, în acest caz, a sugera existența unui semn egal între ea și claritatea morală, cum face Adela Toplean, pentru care ”comandamentul clarității morale seamănă izbitor de mult cu comandamentul corectitudinii politice. Mi se pare că sunt simetrice”, ambele fiind, potrivit ei, ”imposibil de pus în practică”?

Și ce e comparația lui Andrei Vieru care, spre a-și susține aderarea le presupusa identitate dintre CP și claritatea morală îl compara pe George W. Bush (liderul statului replicând agresiunii teroriștilor al Quaida ) cu Stalin, (un agresor terorist, imperialist și totalitar) pentru că ambii au spus că ”e împotriva noastră cine nu e cu noi?”
Ce e, în fine, a generaliza ideea că ”principiul terțiului exclus ține de retorica lui Robespierre și a lui Saint-Just”?

E a spune că se poate include și o poziție morală terță, între genocidul lui Hitler și evreii exterminați în Holocaust, între securiștii torționari și schingiuiții Maniu și Mihalache?

E, cred, dincolo de sofisticărie, a fi orb la diferențele de situație, a nu vedea distincții între cauze și finalități, a nu sesiza realitatea. E un derapaj intelectual și ideologic, o abdicare de la datoria adecvării gândirii la realitate. Îmi pare a fi confuzia dintre o ideologie totalitară și discernământul etic – un metacomandament situat la temelia civilizației – necesar mereu democrațiilor în stare să-și apere pluralismul, libertatea, pe scurt: ființa.

Da, în fața lui Hitler claritatea morală a reclamat vărsare de sânge. E rău că a fost combătut manu militari, chiar și cu prețul vărsării de sânge, până la capitularea necondiționată a Germaniei naziste? Trebuia lăsat să-i extermine, cum sugera Gandhi, pe toți evreii și să-i înrobească pe toți polonezii și ucrainenii, pe toți slavii?

Toate acestea îmi par mai mult decât erori grave de formulare. În ceea ce pare a fi refuzul (mai degrabă decât incapacitatea) de a distinge între binele autentic și cel părelnic, dându-se drept bine găsesc că se ascunde un rău cu atât mai monstruos cu cât e subtil și insidios. Trebuie lăsat să fie formulat, argumentat și dezbătut liber?

Normal. Nu există moralitate fără libertate. Cum nu există nici fără responsibilitate. Și e perfect valabilă și reciproca. Libertatea fără moralitate moare negreșit. Tocmai de aceea, asemenea erori nu trebuie nici ignorate nici asumate, ci combătute, dacă nu vrem să cădem în anomie, dictatură totalitară, anarhie.

Nu doar de propagandă și teroare, ci și de confuziile unor bien pensants care nu mai știu să diferențieze just se prevalează Raskolnikovii și rinocerizații frustrați și nihiliști spre a aluneca spre fărădelege și masificare și a-și comite și justifica crimele comise din ură pe civilizație.