Ce vrea Rusia? Moldova? Și ce așteaptă România? Pe Moș Crăciun? Da, România face parte, spre norocul, liniștea și fericirea ei, din Alianța Nordatlantică. Bucureștiul pare mulțumit cu această apartenență. Una care-i ține loc de politică externă și securitară proprie.
În rest, după noi potopul. Ce mai contează Moldova, se gândesc unii, la București. NATO îi oferă României, teoretic, un scut. Dar cât de fiabil va fi el, practic, nu e clar. Cum nu e clar de ce România dă semne să accepte un eventual atac, poate chiar și-o desființare a Republicii Moldova, fără să întreprindă absolut nimic spre a descuraja o nouă aventură rusă.
Ce anume își dorește Rusia au reliefat clar și repetat observatorii politici care au diagnosticat corect (unii, puțini, încă înainte de prima invazie a Ucrainei, din 2014, mai mulți după, dar nici ei n-au fost auziți), intențiile imperiale ale regimului Putin: refacerea Uniunii Sovietice. Din care a făcut parte și Republica Moldova. După a doua a invazie aceste intenții nu doar că nu s-au schimbat. Poftele au sporit. Și-anume, considerabil. Și exponențial.
Ce vrea Moscova, de fapt
Nu mai puțin adevărat e că, datorită eroismului rezistenței ucrainene, și puterea Rusiei de a le satisface au scăzut, esențial. Dar ce nu merge la Kiev, poate funcționează la Chișinău. De pildă intimidarea.
Acum, Putin își dorește și îngenuncherea Vestului, cu tot cu valorile lui, la care a aderat Ucraina. Dar în acest scop trebuie să treacă de armata, defensiv foarte eficientă, a președintelui Zelenski. O oștire care nu se mai lasă prea ușor impresionată.
Prin urmare, dacă Moldova era în pericol înainte, oare cum e acum, după ce generalul Rustam Minekaev, comandant adjunct al Districtului Militar Central al Rusiei, a confirmat emerile mai vechi ale observatorilor, susţinând că în regiunea transnistreană a Republicii Moldova ar fi, chipurile, ”oprimată populaţia vorbitoare de limbă rusă” şi că ar trebui ”salvată”?
Conform lui, „de la începutul celei de-a doua faze a operaţiunii speciale, care a început în urmă cu două zile, unul din obiectivele armatei ruse este de a stabili un control deplin asupra Donbasului şi sudului Ucrainei. Asta va asigura un coridor terestru spre Crimeea, precum şi influenţa asupra infrastructurii vitale a economiei ucrainene, porturile de la Marea Neagră prin care sunt livrate produse agricole şi metalurgice”.
Ce rost au asemenea anunțuri? Să paralizeze potențiala victimă, generând panică și frică. Și dacă Rusia se vede în război cu valorile occidentale, oare în ce poziție s-ar afla România după o eventuală înfrângere a Ucrainei și înghițirea ulterioară (sau concomitentă) a Republicii Moldova?
Adecvarea României la amenințare
În acest condiții, responsabilii de la București par de pe altă planetă. Par de pe una de pe care Kremlinul e vrednic să fie adorat. Căci ajutoarele pe care le-au livrat ucrainenilor sunt minime. Ca și cum victoria Kievului ar fi socotită de Iohannis și de politrucii cu sau fără stele din subordinea lui nu tocmai dezirabilă. Sau ca și cum România, ca struțul, crede că scapă îngropându-și ciocul în nisip.
Ceea ce pare absurd, pentru o țară NATO din prima linie. În fapt, e absurd și pentru țări din a doua sau a treia linie, ca Germania, care știu ce calamitate ar fi triumful unei Rusii neostaliniste și neoimperialiste, care se ușurează cu boltă pe orice urmă de lege și de formă de drept internațional, pe orice înțelegere bilaterală sau multilaterală, pe orice angajament și pe orice omenie și civilizație.
Cu țările tampon dispărute, amenințarea rusă nu va deveni mai mică, desigur, ci va spori colosal. Și atunci? Oficialii dâmbovițeni nedumeresc. De ce cred unele conduceri de state, între care România, că e util să se ascundă după deget în loc să descurajeze credibil, cot la cot cu partenerii din Alianță, dar la nevoie și fără ei, un eventual atac rusesc asupra unei țări ca Republica Moldova, care nu ar trebui să le fie indiferentă responsabililor de la București nici din alte rațiuni decât cele strategice?
Precedente istorice și frici actuale
Ca în multe alte faze triste ale istoriei ei moderne, România pare a crede că e de ajuns să se pituleze îndărătul ciomăgarului și haidamacului global și să se orienteze în funcție de puterile momentului, ca să-i fie călduț și bine. În Primul Război Mondial a avut mare noroc. În al Doilea, nu.
În capul unor lideri occidentali contemporani bântuie încă al ”Treilea Război Mondial” și frica de eventualitatea unor atacuri rusești cu arme de distrugere în masă. Sunt ele excluse?
”Nu”, a estimat subsecretara Departamentului de Stat american, Victoria Nuland.
Dar nici probabile nu sunt, mai ales dacă America avertizează credibil Rusia împotriva folosirii lor. Ceea ce Nuland afirmă că s-ar fi făcut. Dar frica rămâne perceptibilă.
Or, cu cât frica le e occidentalilor (sau românilor) mai mare, iar măsurile disuasive mai slabe și mai puține, pericolul unor astfel de atacuri rusești crește. Așa cum, în absența unei descurajări credibile, sporește și primejdia unui atac asupra Republicii Moldova. Urmat, cine știe, de alte agresiuni similare asupra balticilor, a Poloniei, a României.
La București (ca și la Moscova) s-a înregistrat slăbiciunea endemică manifestată de americani prin fuga lor intempestivă din Afganistan. Unii din mahării locali în frunte cu Iohannis cred, pesemne, că e imprudent să se pună cu rușii. Așa că se feresc să pună umărul vizibil la apărarea Ucrainei și a Moldovei.
Despre care ar ajunge să declare că e zonă de interes special pentru România, a cărei cotropire ar antrena un război cu Bucureștiul, spre a determina Rusia, să-și mute gândul de la cotropirea ținuturilor de dincolo de Nistru, dacă nu vrea un conflict cu NATO. Căci dacă îl vrea acum, nu va fi mare lucru de făcut: oricum va trebuie luptat. Cu tot cu Statele Unite.
Semnale apusene pentru București? Da, și?
E posibil ca SUA sau NATO să fi semnalizat Bucureștilor că e mai bine să se consoleze cu o eventuală invazie rusă în Republica Moldova? Posibil.
Istoricul Dorin Dobrincu scrie că ”România nu are capacitatea de a apăra militar Republica Moldova. Iar NATO nu va interveni direct pentru apărarea unui stat care nu face parte din Alianță. Ajutorul occidental îmbracă alte forme”.
Nu știu care sunt informațiile militare de care dispune domnul Dobrincu. Potrivit căruia ”patriotismul de paradă și leadershipul de pârtie, înfloritoare în spațiul public românesc, nu transmit prea multă încredere nici propriilor cetățeni, cu atât mai puțin celor din proximitatea noastră estică”.
De acord că de patriotism de paradă nu e câtuși de puțin nevoie. Dar nici de patriotism autentic? România s-ar putea să nu dispună de toate mijloacele militare necesare. Dar Ucraina le-a avut?
Da, NATO nu se va arunca în apărarea Moldovei. Dar în a României. Extrem de utilă e voința de a lupta. Iar România nici față de NATO nu e obligată la docilitate și supunere absolută. Nimic nu silește Bucureștiul să renunțe la a avea interese vitale și la a le numi.
Nimic nu blochează țara să-și facă declarația politică de principiu. Nimic nu stăvilește România să ia măsuri masive de apărare a ținuturilor proprii și basarabene. Nimic (în afară de propria lașitate și inadecvare intelectuală) nu pune frână autorităților de la București să se deplaseze la Kiev ca atâția demnitari europeni și americani. Și să ajute masiv apărarea ucraineană să facă față asaltului rusesc, care ar fi cea mai eficientă apărare înaintată proprie. În fine, dacă România declară că Moldova e zonă de interes național vital, s-ar putea să nu mai fie nevoie de nimic altceva.
Există alternativă? Politica fricii. Despre care o vorbă românească extrem de înțeleaptă spune că ”de ce ți-e frică nu scapi”. Mecanismul care face nenorocirea inevitabilă, deși e lesne evitabilă, se rezumă în anglosferă prin termenul, psihologic edificator, de ”self-fulfilling prophecy”, proorocirea care se împlinește doar pentru că e articulată. Căci oamenii care o articulează cred în iluzia inevitabilității ei și acționează în consecință.
Lași sunt cu duiumul și în Vest. Nu în ultimul rând între pacifiștii progresismului radical nemțesc. Care iubesc servitutea și urăsc libertatea și demnitatea. Și la București domnește paralizia generată de veninul propagandistic al șarpelui rusesc, ca și cum ucrainenii n-ar fi dovedit că și fără apartenența la NATO sunt în stare să-i stăvilească pe ruși.
Așa cum tremură acum ca varga, pitulata politica externă și de securitate a României nu e doar perdantă. Întrucât pendulează între supunere și obediență, între frică de propria umbră și înfrângere, între dezastru și catastrofă, politica dâmbovițeană e cronica unei calamități anunțate.