Nu s-a putut abține nici cancelarul german Olaf Scholz. Și-a pus bazele unei rușini eterne. E rușinea de a te înscrie în lungul șir de politicieni apuseni care, frământându-și în mână căciula, au bătut mai nou la ușa marelui și sângerosului și hulpavului balaur hălăduind la Kremlin. Unde, testați la zi și poftiți să intre, l-au rugat frumos pe tovarășul Putin să fie bun. Și să uite că e un șef mafiot.
Azi, cancelarul îi va solicita cald, ca zilele trecute Emmanuel Macron, ca Joe Robinette Biden, poate chiar îl va implora, cine știe, în genunchi, pe tiran, să respecte dreptul internațional măcar un pic, așa de ochii lumii, cât nu ne uităm noi, criticii Moscovei. Și să se abțină de la cotropirea Ucrainei.
Ce aflăm din această legitimare sui generis a crimei agresiunii rusești și a amenințării cu forța?
Că sunt în uz, în prezent, două feluri de legi. Unele, adoptate în numele ”Securității”, al ”dreptului la autopărare” al agresorului, care vrea să fie ”liber” să timoreze, să cucerească, să înfulece teritorii străine și să-și silească dușmanii să îngenuncheze. Pe scurt, legi pentru cei tari, ca Rusia.
Altele pentru cei mai slabi. Unele reglementări sunt menite să-i răsfețe pe imperialiștii staliniști ca dictatorul și să-i alinte polițiștii politici și mercenarii. Altele, pentru democrați șantajați, intimidați, violați, amputați și schingiuiți, ca ucrainienii, cărora li se refuză adesea și armele cu care să-și apere demnitatea și libertatea. Astfel tratați, nu m-ar mira ca ucrainienii, speriați de toată lumea, să sfârșească prin a renunța la cererea lor de aderare la NATO, cerută de tiran pentru ca să poată controla recuperarea Kievului. Așa a sugerat, mai nou, ambasadorul ucrainean la Londra. Ca să scape de la ananghie, Ucraina ar fi gata, potrivit lui, să facă această concesie.
Și președintele Zelenski și ambasadorul însuși au dezmințit apoi. Ucraina, pe moment, rezistă. Dar știm că nu iese fum fără foc.
Vai de lumea în care forța se impune și obține capitularea dreptului.
Vai de lumea în care s-a suprimat egalitatea în fața legii. O lege se dă pentru sportivii de rând ai lumii, care vai de capul lor dacă îndrăznesc să-și mănânce porțiile obișnuite, poate vreo friptură piperată, stimulându-le, mai știi, producția hormonală proprie. Fiindcă e știut că și cea mai vagă urmă de doping îi va descalifica irevocabil.
Cu totul altă normă e în vigoare pentru Kamila Valieva. Deși s-a dopat și a și fost prinsă cu mâța-n sac, gimnastei rusoaice i s-a dat totuși voie, la Curtea de Arbitraj sportiv, să intre în competiție la Jocurile Olimpice. Că doar n-o să se pună Curtea cu insul în a cărui țară cad medicii de la etaj, ziariștii și scriitorii se îneacă, săracii, fie cu plumbii din țevile de pistol ale unor intruși în casa scării, fie cu vreun ceai cu Poloniu, fie cu un pic de Noviciok.
Mă întreb: dar dacă va câștiga? Dar dacă într-o bună zi sportivii vor spune: niet! Nu mai vrem și nu mai participăm la Jocuri ale Dictatorilor astfel preparate, încât să se știe dinainte cine bate, ca să se bucure cât mai intens Marele Frate ?