M-am frecat la ochi, m-am luat cu mâinile de cap, citind despre noile numiri, cu voturile AUR și ale PSD, la cârma TVR și a Radio România. Nu atât pentru că debarcarea șefilor puși de PNL și USR la timona posturilor publice n-ar fi fost de așteptat. Nici pentru că ar fi fost din cale afară de necriticabili. Căci n-au fost. Ci din cauza faptului că în România prinde tot mai clar contur o guvernare aurist-pesedistă nealeasă realmente de popor.
E o alianță ale cărei partide își înșală alegătorii, nu doar extremistă, mafiotă, putinistă, securistă. Ea semnalează și o perceptibilă degradare a calității umane a ”elitei” politice.
Se impune tot mai mult, întinzându-se de la ”rahat.ro și marș tv la mocirla tv”, spre a-l cita pe Cristi Danileț, nu doar o pătură extremistă arogantă, acuzată de corupție și de fel de fel de nefăcute, ci și o rețea a totalei absențe a oricărei forme de bun simț.
Toate acestea creează o situație cu atât mai dureroasă, cu cât suișul golanilor ar fi trebuit și putut fi oprit mai jos, înainte de a constitui, vai, sursa de informare și vitrina României. Cum e posibil să nu fi fost oprit alpinismul duduii, care țipă în vulgarul microfon ”al cameramanului” ei: ”de ce p…la mea m-ai pus aici, în soare”, fără ca isteria și golănia să-i frâneze parvenirea?
Au ajuns în România vagabonzii la putere? Ce ne face orbi la ”calitatea” dregătorilor noștri?
Se întreba Andrei Cornea, recent (1)”Cum, cum, cum” a fost posibil să ne înșele Nicușor Dan în halul în care a făcut-o. Cum, a izbutit ”Dan… să amețească intelectuali cunoscuți, scriitori, artiști, jurnaliști valoroși, muzicieni, profesori, analiști politici, ca să nu mai vorbim despre politicieni importanți din PNL și USR, dar mai ales pe mai toți dintre cei care s-au recunoscut sau au participat direct la marile manifestări civice anticomuniste, apoi anti-PSD… pro-democrație, anticorupție și reformă, începînd cu anii ’90…”
Deruta e cu atât mai remarcabilă, cu cât aparține unui reprezentant al grupului de dialog social și al celor mai avizați intelectuali români. Care ar fi fost de sperat să lămurească, nu să fie el însuși nelămurit. Și da, are dreptate să fie nedumerit.
Nu e singurul perplex. Și nici singurul prilej de uimire. Puțini își explică brusca și fulminanta ascensiune a lui Călin Georgescu. Una insuficient elucidată de trimiterea, de către Cornea, la banii Rusiei, la TikTok și chinezi. Și de loc deslușită de către Nicușor după un an și mai bine la Cotroceni.
Cât despre președinte, nu e clar ce calități are Nicușor de-a reușit să tragă în piept gânditori școliți în filosofia greacă. Sau în filologie și literatură engleză. Sau în alte domenii academice. Totuși, a escaladat muntele puterii fără să alarmeze elita culturală românească.
Bizar, în context, e că se uită de trădări. Și de observatorii – puțini, ce-i drept – care nu au împărtășit iluziile autorului Dilemei și nu-s chinuiți acum de dubii și perplexități.
S-a uitat de trădările useriștilor. Care și-au debarcat propria șefă ca să mizeze pe cel care le trădase decizia majoritară dinaintea referendumului pentru familie din 2017.
În fine, se scapă din memorie și altceva. Sunt șterși din ea observatorii care n-au ignorat faptele lui Nicușor și au optat doar faute de mieux, in extremis, doar în turul doi pentru el, când numai părea să existe o alternativă, bănuindu-l foarte capabil de o escrocherie electorală.
Bilanțul unui cățărător fals
Într-adevăr, președintele una a promis și alta face. Andrei Cornea are perfectă dreptate să-l critice. Dan e răzbunător, cinic și, deși candidat al ”schimbării”, om al sistemului. Ba chiar mai rău.
I-a lăsat pe reformiști să creadă că se pot baza pe propensiunea lui spre democrație și stat de drept, pentru ca să descopere, într-un târziu, că e un simpatizant legionar. Și pro-securist, dată fiind disculparea șefului SPP ”despre care presa a aflat cu dovezi solide (foarte târziu, dar asta este) că fusese ofițer chiar în acele trupe de Securitate care i-au atacat și i-au ucis pe demonstranți pe 21 decembrie 1989, la baricada de la Inter. Președintele, interpelat de presă, ar fi putut să invoce necunoașterea situației, ar fi putut să-și suspende judecata cerînd o anchetă; putea, mai ales, să-i ceară demisia celui în cauză, care era pe post de 21 de ani. N-a făcut nimic din astea. Dimpotrivă, a susținut peremptoriu și neargumentat nevinovăția ofițerului și a expediat în neant acuzațiile, în pofida evidenței”. (1)
Încât e clar azi oricui că Nicușor Dan e un extremist. Unul care, spre deosebire de Călin Georgescu, și-a escamotat cu grijă opțiunile. Așa că a urcat din culme în culme.
Și totuși, omul nu e, n-ar trebui să fi fost o surpriză. Dar prea puțini l-au susținut pe singurul candidat valabil, Daniel Funeriu, scos din cursă de numărul prea restrâns de români care au sesizat motive de îngrijorare în parcursul fondatorului salvaționist al USR.
Există texte publicate în lunile premergătoare scrutinului din 4 mai 2025 care atestă fără echivoc îndoielile iscate unor jurnaliști de carențele candidaturii și ale perspectivelor unei președinții Nicușor Dan, după foarte dubiosul lui bilanț ca primar al Bucureștiului. Nu e vina autorilor lor că n-au făcut parte din elita politică și culturală, de avertismentele căreia să țină seama intelectualii subțiri și politicienii reformiști de vârf. Ca de pildă liderul USR, Fritz.
Dar de vină suntem mai toți
Pe mulți ne-a lăsat memoria. Sau inteligența. Sau experiența. Nici jurnaliștii mai precauți n-au a se bate cu pumnul în piept. ”V-am zis io”, rămâne detestabil și cu atât mai deplasat cu cât glisadele și degringoladele electorale ale ultimelor alegeri s-au produs din vina întregii elite politice democratice și a întregului ”komentariat”. Care n-a avut iscusința de a-i convinge pe alegători să opteze în număr suficient democratic. Să nu admită derapaje politice, electorale, prezidențiale și judiciare. De pildă ale ”justiției” savonizate. Ca și alte neplăcute nefăcute.
Dar are oare rost să ne mai tânguim? Are mare rost să analizăm greșelile elitei, ca să se poată drege. Și să nu se mai repete.
Nu știu exact de ce unii intelectuali subțiri și-au făcut iluzii. Speraseră ca susținerea lor să nu rămână neobservată, ci răsplătită de noul președinte? Ca episodul Georgescu și propriile iluzii, temeri ori dezertări de la datoria implicării mai active în viața politică românească și a prevenirii eficiente a alunecării națiunii în capcana suveranistă să fie lichidate de Nicușor?
E greu de spus. Mai-știutorii, spre a-l cita pe Mihai Șora, nu găsiseră nimic în carierea publică a lui Nicușor în stare să alimenteze serioase nădejdi de reformism. Iar modul în care, în campania electorală, s-a ferit de o confruntare deschisă cu Funeriu, le-a întărit unora toate aprehensiunile.
Ce sugerează deci uimirea lui ”cum, cum cum” iscată de înșelăciunile lui Nicușor?
Pare o încercare de tardivă (deși nu inutilă) de adecvare intelectuală, iscată de o prealabilă decuplare. De îndelungata disociere a unei părți a elitei românești de sarcina lucidității.
S-au derobat nu puțini de datoria analizei serioase, în cheie internă, a fenomenelor politice, economice și sociale românești și apusene. S-au scufundat mulți în scurtăturile ideologice woke.
Au preluat nu puțini cârjele și etichetările dogmelor leftiste, confundând mantrele ideologiei extremei stângi occidentale, ca de pildă pretinsa și rasista luptă ”anti-rasistă” și antiamericanismul sub forma anti-trumpismului virulent și obligatoriu, cu niște categorii ale gândirii.
Greșita expertiză a fenomenelor occidentale
Fără ca experiența lor să fie înregistrată și comentată serios și la obiect de experți, de sociologi, psihologi și politologi, emigranții români muncind în străinătate s-au ciocnit ani la rând de derapajele extremei stângi, stăpânind copios elitele occidentale.
Alături de nefăcutele interne ale mafiei pesediste și securiste, aceste derapaje apusene, ignorate de elita dâmbovițeană, au amplificat net dorința schimbării radicale, nutrite de electoratul român, dorință pe umerii căreia a avut loc ascensiunea mișcării suveraniste, împinse înainte mai cu seamă de diasporeni. Iată de ce nici creșterea AUR, nici ivirea unui Călin Georgescu pe spinarea serviciilor secrete a, dezinformărilor din rețelele de socializare și a propagandei putiniste și legionare n-ar fi trebuit să uimească. Ar fi trebuit ca toate acestea să fie prezise exact și combătute eficient.
N-ajută să ridicăm acum din umeri, precum elevii prinși cu o poznă de tovarășa învățătoare, invocând neștiința că am fi avut datoria să fim cuminți.
Altfel spus, e cam infantil să ne întrebăm ”ce a avut Nicușor Dan ca să reușească atît de bine” să ne tragă în piept, în ciuda limbii lui de lemn. Și ”cum a izbutit atîția ani să ne prostească, făcîndu-ne să-l credem devotat idealurilor democrat-liberale și civice, în numele cărora a și fost ales de două ori primar…și o dată președinte…, pentru ca să constatăm acum, cînd a ieșit din camuflaj, că pare a fi omul „serviciilor”, protectorul unor inși cu mîinile pătate de sînge la Revoluție, împăcat cu ideologia MAGA, antiliberal, complice al pesediștilor duplicitari, susținător din umbră al ”rețelelor” din Justiție și ocrotitor devotat al unor cercuri neolegionare? Cum de a reușit?”
Căci acum e clar cum: ne-a avut pe noi, fără să vrem, alături. Nu doar pentru că ne-am complăcut în studii academice adânci, uitând bucuros de realitățile neplăcute din jur, de parcă nu ne-ar privi. De parcă toate ar fi în regulă în cea mai bună dintre lumi. Sau pentru că am tolerat stilul ușuratic al descurcărelii dâmbovițene. Ci și pentru că greșita expertiză a fenomenelor occidentale și globale a constituit sursa erorilor cu privire la actualitatea politică românească. Și pentru că n-am combătut suficient de energic pasivitatea și confuzia axiologică a multor români.
Nicușor și AUR s-au folosit pentru ignominiile lor de naivitatea, ignoranța, pasivitatea și iresponsabilitatea cu care unii dintre noi am tratat frivol problemele politice, sociale și ideologice ale vremii, interpretându-le aiurea, astfel încât să ne lăsăm trișați de impostori și escrocați de politicieni josnici și mârșavi sau extremiști. Sau golani. Sau toate la un loc
Pentru că unii dintre noi n-au iubit destul și cu adevărat, cu generozitatea necesară, nici adevărul, nici România, nici democrația. Nici idealurile revoluționarilor uciși de militarii lui Bahoțu. Și pentru că nu ne-am dezbărat toți de prejudecăți, astfel încât să descoperim la timp pericolul și să învățăm națiunea ce schimbare bună să revendice, ca statul de drept să nu fie îngropat de una rea.
Ar fi existat, dacă am fi fost toți lucizi, o garanție de reușită? Nu. Ispita masificării e mare. Mulți își doresc robia. Că ”fură ei, dar ne dau și nouă”. Iar nelibertatea are avantajul că i se poate delega răspunderea clanului dictatorial. Dar tot trebuia să ne facem datoria.
Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați că ne puteți susține prontr-o donație.
Note (1) În Dilema de la 3 septembrie: ”Cum, cum, cum?”
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.