Cele mai noi articole · Istorie · Politică internațională · România

2026: revoluție în România celor patru P

Am o slăbiciune pentru litera P. Poate pentru că mă cheamă Petre. Am alta pentru R, de la România. Din păcate, poporul român încheie anul unde l-au dus, după 2012, succesivele guvernări PSD și USL: în fundătură. Una a dictaturilor procedurale.

Din ea nu se mai iese prin CCR și judecătorii săi pesediști. Nu se mai iese decât, aparent, cu picioarele înainte. Sau printr-o revoluție. Una care să nu mai fie confiscată.

Sau să se împotmolească.

Ce țară e România la început de 2026? Una cu o singură soluție: o nouă revoluție

E o țară oligarhică, a justiției în captivitatea Liei Savonea, flancată la CCR, în Parlament și în celelalte instituții ale statului de puteri captive, corupte, degradate și degradante, la umbra unor structuri euro-atlantice aflate, ca UE, în criză și degringoladă. Sau ca NATO, aparent în disoluție.

Sunt puteri mafiote, interconectate, deloc independente, ivite nu din spuma mării, ci din sămânța Securității-PCR-FSN-PSD-Iliescu-Năstase-Dragnea-Iohannis. E o fundătură din care națiunea nu se va putea extrage decât, probabil, cu prețul unei noi revoluții. Cu oameni în stradă care să protesteze în masă până li se va face voia.

Căci nimic altceva nu va funcționa.

Fiindcă ajutorul nu e probabil să vină din afară, unde barbarii totalitarismului antisemit, de extremă stânga și dreapta, au încetat să mai fie la pândă, de vreme ce s-au infiltrat adânc. Iar în interior s-au instalat extremiștii putiniști, de sorginte naționalist-ortodoxistă, astfel încât coaliția guvernamentală, cu un PSD corupt și volatil în componență, e permanent sub stare de asediu.

Țara nu e lipsită de speranțe. S-a văzut când mii de oameni au ieșit în stradă după difuzarea edificatorului documentar Recorder, (”Justiția captivă”) evenimentul mediatic românesc al lui 2025. Există, iată, destui tineri români lucizi și onești. Și oameni experimentați. Printre ei: Rodica Culcer.

Scrie pe drept Rodica Culcer sub titlul Singura soluție, încă o revoluție? 2025 se încheie ”cu concluzia inconturnabilă că nicio reformă a statului nu poate începe fără contracararea, chiar eradicarea, structurilor mafiote susținute de servicii și alcătuite din oameni de afaceri și politicieni corupți. Potrivit ei, ”pentru un astfel de proiect a fost ales de fapt Nicușor Dan președinte. Din păcate, odată ajuns la Cotroceni, alesul pro-europenilor a preferat să ignore imperativul schimbărilor și a căutat o acomodare cu sistemul, inclusiv cu PSD și AUR, luptându-se în surdină cu premierul Bolojan, cu care ar fi trebuit să facă echipă. Deși, forțat de presiunea publică, președintele a acceptat să-și întoarcă privirile spre problemele fundamentale din justiție, el nu este nici acum principala forță motrice a reformelor – căci nu ar fi reformat nici pensiile magistraților, dacă ar fi fost la latitudinea lui.

Sigur, drumul procedural e mereu mai complicat și anevoios decât revoluția, care eliberează brusc (dar adesea prea puțin sustenabil) cetatea.

Cei 4 P

Dar când procedurile au devenit o cămașă de forță, nu o cale, fie și întortocheată, de ieșire la liman, pentru că în fundătură au intrat la grămadă, odată cu justiția și cu Parlamentul, atât CCR, prin minoritatea ei de blocaj, pesedistă, cât și guvernarea și palatul Cotroceni, care se tem de pierderea majorității și de suspendări de președinte, oare ce mai rămâne de făcut?

În România actuală blocajele persistă pentru că protipendada mafiotă, postcomunistă, constituind actuala oligarhie, a avut grijă să-și planteze bastioanele ”pe ici pe colo prin punctele esențiale”, în legislație, instituții și în cei 4 P: partide, proceduri, presă și puteri.

Și pentru că poporul, râvnind peste măsură liniște și normalitate, nu putere politică, a cedat controlul, a obosit să iasă în stradă, s-a autoanesteziat prin condamnarea lui Dragnea și a  lăsat, vai, elita să-și facă de cap. Și să i se urce pe grumaz.

Ca atare, justiția a fost luată captivă, spre a se încheia programul rezumat într-o propoziție de infractorul și turnătorul Securității Dan Voiculescu: n-avem toată puterea până n-avem și justiția.

Ca atare, a se apela la vreo putere, fie ea președinție, guvern sau legislativ, e a ți se răspunde cu extrase din arsenalul de argumente examinate de nenea Iancu: ”Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Aceasta e România anului 2026

E o țară a impunității infractorilor, mafioților și clicii politice securisto-suveraniste. Răul profită de faptul că statul român se situează într-o Europă și un Vest care au cu totul alte chestiuni spinoase de rezolvat, ca să mai aibă timp de restanțele fatale ale României justiției captive, chiar dacă n-ar fi alunecat, sub SUA, în izolaționismul doctrinei Monroe.

Se mai poate face oare ceva? Hardly, ar zice englezii. Căci situația n-o va rezolva un „Deus ex machina”.

Degeaba-l așteaptă mulți români fataliști, care se cred neputincioși. Dacă nu se deșteaptă și ei, dacă românii nu înțeleg că nu mai au, ca în anii 90, unde se duce, fiind siliți să-și facă ordine acasă, în țărișoară, nu văd ce-ar mai fi de făcut.

Ce-ar fi de făcut?

Mă tem că nu se mai poate face nimic, fără ca poporul să fie și în stradă, și pregătit și organizat astfel, încât să-și impună voința sistematic. Și nu doar în justiție. Dar în primul rând în justiție. Care e o putere centrală și de temelie.

Discreditarea ei a avansat într-atât, încât e aberant să se considere că anumiți miniștri ori Lia Savonea și oamenii lor din fruntea unor curți și organizații importante, precum CSM, CAB și DNA, mai pot rămâne în funcții, fără ca România să treacă în ochii lumii întregi drept republică bananieră, cu justiția ferfeniță. Altfel arată o democrație liberală europeană și un stat de drept autentic, credibil, cu opțiuni reale, democratice. Cu opțiuni reale, de viitor. O atare democrație n-ar suporta să aibă în fruntea bucatelor o Savonea, un Predoiu și un Voineag.

Când o parte mai inteligentă a mafiei va înțelege că nu-i poate menține, fără să transforme România întru-un stat paria, într-o țară tot mai proscrisă și izolată, va propune un troc. Târgul va fi îndepărtarea dregătorilor total compromiși în schimbul menținerii intacte a coruptului sistem actual.

Ar fi o greșeală mortală să se accepte acest târg oneros. Căci oamenii pot fi relativ lesne de schimbat și de corupt. Mai greu e să se pervertească iremediabil un sistem, dacă și-a creat suficiente checks and balances, în speță mecanisme de control eficiente. Dar acest sistem trebuie impus. Și anume prin revoluție. Care poate și ar trebui să fie pașnică.

2026 va trebui să fie anul în care România își oferă revoluția reală și finală. Una pașnică, ar fi de sperat. Și încununată de introducerea mecanismelor de control evocate.

Merită. Miza este viitorul țării.

Ea nu va supraviețui fără partide reformate, proceduri primenite, o presă curată și puteri din popor, cu oameni din popor, nu din oligarhie. Și pentru popor, nu pentru președinte și guvernanți. Aceste puteri ar asigura tuturor acces egal la justiție și lege, așa cum revendica acum șapte secole John Wycliffe porți deschise la înțelepciunea biblică și la valorile ei pentru toți oamenii cetății. Pentru toți, fără excepție. Și, pe cât posibil, fără pensii speciale.


Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Un gând despre „2026: revoluție în România celor patru P

  1. Kazastan? Aici e Romania. Noroc ca am plecat ca altfel mi-as fi bagat ghiara-n gat

Scrie un comentariu