80 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz: ce n-am învățat din Shoa?

Era o sâmbătă, la 9 dimineața, când Anatoli Șapiro, un militar evreu, s-a apropiat de porțile de fier ale lagărului, la intrarea căruia scria minciuna: ”Arbeit macht frei”. Când acest comandant al unei unități sovietice speciale, de 900 de oameni, a ajuns în fabrica morții, cu o jumătate de oră înaintea grosului diviziei, cuptoarele care transformaseră o parte din copiii poporului ales în cenușă mai erau calde.

Nu fuseseră exterminați toți și nu fuseseră șterse toate urmele. Șapiro a mai văzut, după trei ore petrecute ca să demineze porțile, saci de păr, munți de cadavre, grămezi de schelete încă ambulante, care mai erau sau păreau vii. În locul în care stătea bravul militar, distins de sovietici cu nenumărate medalii și ordine, ”mirosea”, avea să spună el și după decenii, ”a moarte”. Paznicii nemți fugiseră de mult. Dar duhoarea rămăsese bestială.

În acest perimetru al industriei germane a morții evreiești fuseseră exterminați un milion și jumătate de oameni doar pentru că erau sau păreau israeliți. Pentru că aparțineau, conform Bibliei, poporului care scrisese, împreună cu Dumnezeu, primul capitol al istoriei neamurilor, eliberându-se din robia egipteană. Acestei prime tentative de genocid întreprinse la ordinul unui Führer numit Faraon, aveau să-i urmeze multe altele. Până la Auschwitz, până la pogromul din Iași, masacrul de la Odesa, ori lagărele din Transnistria, masacrele au avut loc ba aici, ba dincolo, uneori regional, niciodată la nivel continental.

Ce a mai fost altfel în Holocaust, care s-a soldat cu 6 milioane de evrei uciși, din care între 280 și 380.000 în teritorii controlate de români? Și de ce încearcă azi, în România, mulți votanți ai lui Călin Georgescu să-l nege, sub o formă sau alta? Ca exercițiu de exculpare a lui Antonescu și a Gărzii de Fier? Ca să poată fi repetat și finalizat?

Comemorarea victimelor Holocaustului în massmedia. Și ce lipsește

Presa occidentală e doldora de comentarii bine intenționate despre ”never again” și alte lozinci pioase, menite să păstreze vie memoria victimelor nazismului și să extragă o lecție esențială din Holocaust, acea crimă fără egal din istoria omenirii, dictată de ura lui Hitler pe evrei, (ca popor inventator al moralei, al Bibliei, al creștinismului, al comunismului și capitalismului, al influenței globale).

O crimă în masă, care a demonstrat că nici popoarele civilizate, apusene, trecute prin iluminism, precum națiunea germană, nu sunt la adăpost de căderea în barbarie. De fapt, într-o sălbăticie cruntă, dar manifestată ordonat, rațional, mașinal, industrial.

Dar tocmai ce lipsește din aceste comentarii ar trebui să fie de intens interes după 80 de ani, și la un an și trei luni de la cel mai mare masacru antisemit post-nazist. Cel comis de teroriștii islamiști, interpuși ai Iranului, în Israel, la 7 octombrie 2023.

Ar fi de interes tocmai pentru că reluarea lozincardului discurs din ultimele opt decenii n-a fost în stare să ne învețe cum să transpunem eficient ”never again”.

Căci s-a întâmplat din nou. Și, în timp ce tentativa de genocid islamistă era în curs și provoca ropote interminabile de aplauze la scenă deschisă în metropolele, pe străzile și în universitățile de elită apusene, forurile internaționale și guvernele marilor puteri se făceau de râs. Uitau să ceară eliberarea ostaticilor luați de Hamas, dar impuneau minusculului și stat evreu, singurul din lume, o țară democratică și liberală, condiții oneroase. Unele de o asprime fără precedent și fără egal menite să frâneze demersurile defensive ale unei țări invadate și destabilizate de agresori fără milă, care-și apăra ființa și granițele însângerate.

A reacționa la toate acestea cu ”n-avem voie să uităm, ori să tăcem”, cum scrie publicația poloneză de stânga Rzecspospolita, e frumos, dar nu e destul. Sau bine.

Pentru că dă falsa impresie a datoriei împlinite, când de fapt e doar un subterfugiu, permițând lumii să continue vesel și ipocrit opera de exterminare a evreilor sub cele mai diverse pretexte. Cele ale antisemitismului medieval. Ale celui creștin. Ale celui rasist, moral și cultural al naziștilor. Ale celor extrase din Coran ale islamiștilor. Ale celui woke, neo-marxist, ale progresiștilor și ale stângii caviar care clamează drepturile palestinienilor, de care însă nu le pasă antisemiților nici cât negru sub unghie, singura importanță a arabilor din Gaza și Cisiordania fiind funcția lovirii, prin victimizarea lor, în evrei.

Nu, nu e suficient să deplângi lenta dispariție, din rațiuni biologice, a ultimilor supraviețuitori ai lagărului de la Auschwitz.

Și nu, nu e suficient nici să invoci, antropologic, ”răul malign” de care e-n stare omul. Răul pe care aceeași ființă bipedă îl comite când nu salvează milioane de vieți, inventând noi medicamente, dacă nu se dedică unor proiecte monstruoase, precum genocidul nazist.

Nici ziarul de stânga The Guardian n-o nimerește, deplângând generic precaritatea memoriei și varii forme de ”bigotism”, între care antisemitismul, care ar fi dus la repetate genocide. De pildă la acela de acum 30 de ani, asupra musulmanilor bosniaci de la Srebrenica. Ziarul britanic n-a nimerit-o nu pentru că această baie de sânge și alte tentative de exterminare, ca în Ruanda, în anii 90, n-ar fi avut loc. Sau că n-ar fi fost abominabile. Ci pentru că antisemitismul nu se confundă cu alte forme de ură, ca rasismul (de dreapta sau de stânga) sau xenofobia.

Căci e o ură ce nu se manifestă prin deprecierea unor ființe concrete, considerate inferioare, ci reprezintă o anume percepție despre evrei, care nu are în genere nimic sau mai nimic de-a face cu realitatea.

A nu înțelege aceste lucruri, sau altele, din aceeași familie de noțiuni și idei, este a invoca de pomană necesitatea memoriei. Pe care și Ike Eisenhower o știa slabă, o pradă ușoară negaționismului, motiv pentru care a ordonat înregistrarea acribică a probelor Holocaustului. Este a rata, în fapt, acel act de memorie absolut necesar pentru ca să se împiedice pe viitor crime în masă de tipul celor săvârșite la Auschwitz.

Primo Levi însuși nu supraviețuise deportării din Italia fascistă și acestei fabrici a morții edificate la Auschwitz în numele poporului german și al rasei ariene fără să înțeleagă un fapt elementar. Și anume, că ”Holocaustul avusese loc. Și că deci se putea repeta”.

Ce-ar fi fost dacă eram mai mintoși

Dacă omenirea civilizată ar fi înțeles chestiuni elementare, n-ar fi cotizat, parțial cu entuziasm, la revendicările de reluare a Holocaustului prin distrugerea statului israelian, articulate repetitiv de extremiști și teroriști palestinieni, arabi și musulmani, ca și de aliații lor de extremă stângă din metropolele europene și americane.

Am fi știut toți că, după Holocaust, pe plan global, obiectul preponderent al urii antisemite a devenit, cu ajutor progresist, KGB-ist și securist, renăscutul stat evreu.

Dacă educația din școli și familii ar fi funcționat, toxica beznă care marchează ura antisionistă, cu stăruința ei de a recicla mituri medievale antievreiești prin sintagme gen ”genocid în Gaza” și ”uciderea de copii”, vădit contrazise de realitate, n-ar fi avut pururea loc în discursurile elitei de stânga occidentale. Miturile care-i acuză complet contrafactual pe evreii israelieni de culpe imaginare, de mizantropie, ură pe creștini, ”omor ritual” și conspirații iudee pentru stăpânirea lumii ar fi dispărut de mult.

Extrema dreaptă nu s-ar fi folosit de ura antisemită a islamiștilor și de crimele lor teroriste, revoluționare, spre a-i culpabiliza in corpore pe musulmani și a exclude orice formă de conviețuire interetnică, sau de multiculturalism. Care la Timișoara, și în genere în Mitteleuropa a funcționat, până la naziști și comuniști, excelent.

Iar state civilizate ca Irlanda, Spania sau Norvegia s-ar fi dezis cu oroare de cochetatul guvernelor lor extremiste cu teroriștii și de încercările antisemiților musulmani sau progresiști din instituțiile occidentale și internaționale, de a se folosi de tragedia palestinienilor spre a sufla în trâmbița urii anti-israeliene. Spre a articula declarații demente și a lua măsuri aberante, precum cele adoptate în ultimul an și jumătate la ONU, CPI, în Consiliul ONU pentru Drepturile Omului șamd.

Când s-a hotărât afurisirea și demiterea din statutul de membru al familiei națiunilor civilizate ale șefului executivului statului evreu și ale ministrului israelian al apărării, alintați cu mandate de arestare, de către CPI, nu pentru că ar fi comis crime – pentru că de ele sunt competente autoritățile judiciare israeliene – ci ca evrei și apărători ai statului evreu.

Filistinism și duplicitate pe pâine

Ipocrizia lor e atât de mare, încât grupuri evreiești din Irlanda și Italia le acuză că, dacă statul evreu ar fi existat în 1944 și ar fi bombardat șinele de tren ducând la Auschwitz, aceste organizații internaționale i-ar fi luat partea lui Hitler, deplângând încălcarea de către Israel a drepturilor omului și a dreptului internațional .  

Dacă s-ar fi învățat din Șoa, comentatorii n-ar deplânge, cum a făcut un polonez imbecil sau antisemit, decizia președintelui Poloniei, Duda, de a cere premierului Tusk să ignore mandatul CPI și să-i permită liderului evreu, nu doar israelian, Netanyahu, să viziteze Auschwitz-ul la cea de-a 80-a aniversare a eliberării lagărului.

Influencerii s-ar îngrețoșa de crima lor de a nega tentativa islamistă de genocid anti-israelian, răsturnând raportul dintre victime și făptași astfel, încât evreii să ia în războiul din Gaza locul ”naziștilor”, iar genocidarii palestinieni să treacă drept ”jertfe”.

În fine, dacă nu s-ar fi impus revizionismul, Trump n-ar fi fost demonizat ca presupus ”Hitler”, și Netanyahu ca prezumtiv ”Putin”. Elon Musk s-ar exprima mai cu grijă despre trecutul încă foarte sensibil al Germaniei, în tentativa lui de a susține AFD, iar comentatorii din vestul Europei s-ar feri să-l condamne cu spume la gură doar pentru că se opune demonizării unui partid de dreapta care nu e lipsit de uscături.

Altfel spus, politicienii și editorialiștii extremiști, care par a domina peisajul cultural occidental, ar ezita să manipuleze etic și politic, instrumentalizând Holocaustul permanent, întru bifarea de puncte de program politic și propagandistic.

Or, o fac. Pentru că educația n-a funcționat.

Pentru că imigrația musulmană din Vest a sporit masiv antisemitismul occidental. Pentru că a apărut un public numeros care-l gustă. Pentru că antisemitismul e oricum versatil și ubicuu. Pentru că proștii, ca mare parte din susținătorii lui Călin Georgescu, se cred, îmbrățișându-l, deștepți, conspiraționismul anti-evreiesc părându-le a-i fi luminat și făcut capabili să înțeleagă chestiuni incomprehensibile și delirantului semianalfabet care e idolul lor.

Căci e ușor să dai vina tuturor relelor pe evrei. Cei mai puțin de 0,2% dintr-o populație globală de 8 miliarde.

Și pentru că din comentariile doldora de platitudini dedicate Holocaustului lipsesc chestiuni esențiale. De pildă centralitatea antisemitismului în ideologia nazistă (și legionară). De pildă aderența la nazism și antisemitism a multor fasciști europeni, între care legionarii. De pildă nucleul cultural, religios, istoric și antropologic al problemei. De pildă inadecvarea elitelor europene postbelice la înțelegerea unor aspecte ale antisemitismului care țin de totalitarism, rău tratate chiar de Hannah Arendt în ”Origini”(1).

––-Hannah Arendt, Originile Totalitarismului