A face pace cu teroriștii. Sau: e Trump același? Și cum va fi de mâine încolo?

Un bun prieten mă întreabă lucruri grele. Văzându-mi critica la adresa acordului de încetare a focului cu Hamas, încheiat sub presiunea lui Trump, o înțelegere pe care, pro domo, a împins-o prematur, astfel încât nu va putea aduce o pace durabilă (1), sunt întrebat: ce fel de Trump văd, azi (în ajunul revenirii lui în Biroul Oval)?

E oare președintele ales același ca acum trei luni?

Sau s-a schimbat în ultima vreme?

Pacea cu teroriștii

Pacea este dezideratul nostru suprem. Dezideratul suprem al religiilor evreiască și creștină. A societății democratice, liberale. A o face este extrem de merituos. De apreciabilă, de fapt de enormă valoare e și eliberarea de nevinovați, capturați de teroriști. Dar, cum am spus în repetate rânduri: contează cum sunt eliberați niște oameni. Contează și prețul eliberării lor.

Grupările teroriste și mișcările sau regimurile totalitare își doresc, pe de o parte, nimicirea inamicilor, pe de alta recunoașterea ca partide și mișcări ”normale”, îndrituite să preia ori să dețină puterea în colțul lor de lume. Sau pe glob. E semnul unei grave sminteli să li se dea ce vor, astfel încât să transforme luatul de ostatici într-o rentabilă afacere și o profitabilă industrie a morții.  

Experiența și intelectul ne învață că nu se poate trata cu folos cu anumite regimuri, mișcări și ideologii. De pildă cu acelea care, în perfect dispreț față de viața, demnitatea și libertatea omului, își bat joc de toate cele sfinte și transformă capturarea și răpirea de ostatici într-un sistem barbar de supraviețuire, de slăbire și de mortală rănire a societății libere pe care ele încearcă s-o distrugă.  

Cum îl văd?

Plecând de la înțelegerea faptului că, într-o lume globalizată, informațională și nucleară nu e posibilă, de fapt, pacea între democrații liberale și teroriștii hotărâți să le anihileze, mi-am propus să răspund mai întâi la prima întrebare, cum îl văd pe Trump azi, altfel decât acum trei luni, pentru ca apoi s-o abordez pe a doua, mai importantă: este el, oare, la fel? Și dacă nu, de ce nu?

N-aș fi observator politic și jurnalist, dacă aș vedea un președinte ales, a cărui agendă începe să se impună, direct sau indirect, pe măsura apropierii zilei inaugurării sale, ca și cum ar mai fi pretendent la funcția supremă, ori abia ales. Mai ales un președinte voluntar, ca Trump, cu o anumită agendă internă și externă revoluționară, parțial impredictibil, dar care, prin faima, declarațiile și trimișii săi a și început, de la o vreme, s-o impună,

Leadership-ul, acțiunea prezidențială și, mai ales, condusul unei superputeri, precum cea americană, sunt departe de a avea loc în vid. Ori de a fi statice. Au loc într-o lume în perpetuă schimbare, angajată în cele mai diverse dinamici și iscă varii dinamici.

S-au remarcat în isteria declanșată de pretențiile teritoriale (nu lipsite de oarecare temei) emise de Trump cu privire la Groenlanda, Canada și Canalul Panama. Și se resimt, acut, în acordul dintre Israel și Hamas, care a generat ușurare, dar va mai provoca și multe vărsări de lacrimi și de sânge în mult schingiuitul Orient Apropiat.

Înregistrând ca blogger și publicist aceste mișcări pe eșichierul american și internațional, n-am cum să nu știu că actorul lor principal e supus unor avânturi și impulsuri adesea contradictorii, unor stimuli diferiți, greu de potrivit, contrarii uneori.   

Schimbarea, uneori la față, are loc implacabil. O produce D-zeu. Și puterea

La vârsta lui Trump, omul nu se prea mai schimbă ușor. Dar m-ar mira foarte tare dacă președintele ales al SUA ar fi identic sieși după ani de demonizare, de vânătoare de vrăjitoare în justiție și, nu în ultimul rând, după niște atentate la viața lui, determinate de echivalarea lui cu Hitler, urmate de o istorică victorie în alegeri.

Campaniile electorale, victoria și însăși perspectiva accesului la Casă Albă, nu doar trecerea pragului ei, au oricum darul de a schimba profund pe oricine. Chiar și pe omul care a mai fost timp de patru ani președinte. Churchill n-a mai fost cine fusese, după accesul său la cârma Regatului Unit în plin război, în primăvara lui 1940. Nici Traian Băsescu n-a mai fost Petrov după accesul său la Palatul Cotroceni.

Încoronările îi transformă pe toți. Pe omul care, în urma marilor bătălii date în viață și-a mai păstrat ceva bun în el, trecerea la cârma unui stat are șansa de a-l ameliora, pentru că are darul de a-l responsabiliza. Îl preface oarecum ca pe supraviețuitorul barbariei, pe ostaticul naziștilor eliberat, sau pe al teroriștilor salvat. Care se întreabă veșnic, precum Elie Wiesel: ”de ce eu? Cu ce anume am meritat mântuirea, în timp ce ai mei n-au fost cruțați?”

Nu puțini vor deduce, apăsați și fericiți, dar și nenorociți, că izbăvirea sau izbânda li se datorează bunului Dumnezeu și faptelor bune pe care supraviețuitorii le vor face pentru familie, neam sau omenire, în memoria celor care n-au avut norocul lor.

Pe cel stricat de mic, ca Putin, kaghebistul, totul îl deteriorează: pământul blestemat și cărămizile afurisite ale Kremlinului. Accesul la cârma țarilor și a sângerosului monstru care a fost idolul său, Stalin. Și exercitarea puterii, în cursul căreia, lingușit de mai marii lumii pe care o urăște de mic, i s-au trezit mafiotului fumuri mesianice, plăcerea torturii, vindictei și vărsării de sânge, precum și insațiabile pofte imperiale.

Puterea l-a mutilat pe Putin, așa cum i-a îndreptat pe Churchill, pe Maggie Thatcher, pe Ronald Reagan. Iar în România, pe Traian Băsescu, sub președinția căruia s-a produs prima și singura condamnare în aproape două decenii a comunismului, primul transfer la CNSAS de arhive ale Securității, dar și prima demonizare securistă a unui ex-turnător, ca președintele.

Ce va face președinția din Trump?

Leopardul nu-și va schimba petele blănii, desigur.

Dar modul în care va vâna se va modifica perceptibil, probabil. Cu totul alta ar putea fi și maniera în care-l vor privi concurenții săi din pădure.

Se vor mai teme, oare, de el, știind că Trump, muiat de atentatele comise la viața lui, a devenit poate un bun creștin și-un om al păcii, deloc dispus să riște forțe armate americane în conflicte situate, părelnic, departe de America, deși se află chiar în inima sau în proximitatea ei? Impredictibilitatea lui a dat Americii în primul său mandat avantaje apreciabile, păentru că i-a înspăimântat pe tirani. Dar li se va mai părea el impredictibil, sau mai degrabă pacifist și izolaționist, de mâine încolo?

Iată marile întrebări cu privire la profilul unui președinte care, pe lângă oameni foarte promițători în preajma sa, ca Pete Hegseth și Marco Rubio, a admis în apropierea lui și persoane extrem de îndoielnice, precum Tulsi Gabbard.