Lovitura israeliană, cauza minimalizării iraniene și implicarea SUA

Ce înseamnă strania reținere din reacția Teheranului la știrile privind bombardamentele efectuate de israelieni în Iran, Irak și Siria, împotriva unor obiective iraniene? Un succes israelian? American? Iranian?

Regimul ayatolahilor a contestat multe ore, în contra probelor și declarațiilor semioficiale și mediatice, americane, privind bombardamente israeliene în Iran, că ar fi avut loc un atac ”din străinătate” asupra Iranului. Gărzile Revoluționare au admis doar miniapariția de ”minidrone” la Isfahan, care ar fi fost ”interceptate”. Apoi s-a admis la mediile persane, că a avut loc o explozie la aeroportul din Isfahan. Ulterior, un oficial iranian a spus agenției Reuters că țara sa nu plănuiește deocamdată să riposteze. E clar că, în ciuda amenințărilor iraniene anterioare, pentru cazul ”oricărui” atac israelian, fie el oricât de ”neînsemnat”, Teheranul mini-malizează atacul israelian.

Care și în Israel se consideră, la dreapta spectrului politic, slab și foarte, foarte limitat. Așa cum l-au vrut America lui Biden și tot mai impotentele guverne europene.

Alte voci, credibile, afirmă că mesajul israelian ar putea să fi fost descurajator, întrucât a demonstrat că proiectilele israeliene, spre deosebire de cele iraniene în Israel, au posibilitatea de a trece de apărara antiaeriană a inamicului.

Ce efecte au toate acestea?

S-a restabilit astfel, în conflictul israeliano-iranian, situația de dinainte de 1 aprilie, după acest atac ca și ”inexistent”, dacă ar fi să se dea crezare Teheranului? Și dacă da, ce-ar însemna revenirea la un presupus ”status-quo” format din războiul tot mai amplu și mai intens, dar prin interpuși islamiști, al Iranului, împotriva Israelului? Nici pomeneală.

Vechiul status quo implica o relație de alianță și de încredere americano-israeliană. Ea nu mai există decât aparent, după ce informații credibile au devoalat că America s-a aranjat cu Iranul (via Turcia) cel puțin în privința mega-atacului iranian cu circa 350 de drone și rachete de la 13 aprilie.

Or, se poate deduce, că America lui Biden a dictat și regizat, mai nou, prin amenințări și promisiuni, deopotrivă dimensiunile mai degrabă hilare ale ripostei israeliene, și minimalizarea ei de către iranieni, astfel încât Teheranul să nu se simtă silit să ”escaladeze” – escaladarea fiind cuvântul bau-bau, agitat obsesiv și febril, de frica unui război în toată regula, regional sau global, de executivele de stânga apusene, în chip de avertisment față de un posibil tsunami politic și militar, în zonă și în lume.

Fapt e că, sub bagheta lui Jake Sullivan, consilierul șefului Casei Albe care-i confundă pe președinții mexican și egiptean, sau, mai nou, Haifa cu Rafah, deci un oraș israelian din nordul statului evreu, cu o localitate palestiniană din sudul fâșiei Gaza, Israelul i-a servit Iranului nota de plată (provizorie) pentru ”distracția” de la 13 aprilie. Care numai distracție n-a fost.

Ce s-a întâmplat? Ce anume a vrut să semnalizeze Israelul Iranului acum?

Mesajul Ierusalimului este că Iranul n-are de câștigat dintr-o confruntare directă, fiindcă ”statul evreu poate lovi când vrea, unde vrea și cu ce intensitate dorește”, după cum nota un analist de la i24News. La Washington Post, un oficial israelian a declarat că atacul a fost limitat, (cum îl ceruse administrația de stânga a lui Joe Biden, n.m.) dar ar fi demonstrat că Israelul poate lovi infrastructura iraniană.

Pare că Israelul s-a folosit, cu succesul mesajului parvenit, de o armă nouă, experimentând un fel de bombă ghidată, care a reușit să înșele vigilența apărării anti-aeriene iraniene. Și, nota bene, a celei ruse. Ceea ce, teoretic, ar putea ajuta mult Ucraina.

În plus, pare că SUA semnalizaseră anterior susținere pentru o operațiune israeliană la Rafah, pentru cazul limitării ripostei israeliene la mega-atacul iranian eșuat sâmbăta trecută cu ajutorul statelor arabe, al forțelor SUA și Marii Britanii.

Ce-a realizat IDF? Ce a ratat? Fusese Iranul îndreptățit să atace?

Israelul și-a transmis mesajul și ar putea să fi acționat disuasiv prin sugestia că ar fi în măsură să aibă și alte arme noi, capabile să penetreze apărara iraniană. În schimb, statul evreu a irosit ocazia extraordinară de a bombarda nepedepsit facilitățile nucleare ale Iranului. Care, în ciuda declarației de război deschise a Iranului prin marele atac al Teheranului de sâmbăta trecută, au rămas neatinse, deși sunt amenințarea capitală la adresa statului evreu.

Și nu: Iranul nu fusese îndreptățit să atace la 13 aprilie, în replică la bombardarea unei anexe a ambasadei iraniene de la Damasc în care au fost uciși militari de rang înalt ai Gărzilor Revoluționare, care coordonau activitățile teroriste ale interpușilor teroriști din regiune. Dreptul internațional nu admite transformarea reprezentanțelor diplomatice în baze militare și permite atacarea lor într-un astfel de caz de abuz. Altfel spus, anexa unei ambasade transformate în cartier general terorist nu e o reprezentanță diplomatică. E o țintă militară legitimă a statului atacat de teroriști.

Că Sky News a sugerat altceva îi discreditează pe observatorii și analiștii acestui post britanic, tot mai antisemit.

Nici premierul Netanyahu nu s-a acoperit de glorie. Bibi e cunoscut ca un lider ezitant și retractil, ușor de intimidat și de determinat să rămână pasiv, dacă i se pune în vedere că administrația americană nu susține perpetuarea unui război până la victorie sau o ripostă robustă, oricât de necesară ar fi ea, din punctul de vedere al securității israeliene. În plus, e, ca orice lider populist, excesiv de sensibil la opinia publică. Iar poporul israelian continuă să fie șocat și dezbinat, să nu mai știe bine ce vrea, tactic, și se teme, în majoritatea lui, de izolare și de pierderea susținerii americane.

Iar ajutorul militar și diplomatic al SUA pentru Israel este, e-adevărat, considerabil, chiar dacă noul proiect de ajutorare a statului evreu conține aberante miliarde pentru reconstrucția fâșiei Gaza. Nu e deci uimitor, că informațiile din Israel afirmă că IDF ar fi întrerupt două operațiuni anti-iraniene aflate pe punctul de a fi transpuse, înainte ca Joe Biden sau camarila lui să ceară oprirea lor.

Aparent, administrația Biden trage sforile atât la Ierusalim, cât și, culmea, la Teheran, iar presa arondată stângii occidentale o va lăuda gros, entuziast, ditirambic pentru aparenta ei ”reușită”. Dar logica războiului vorbește în Orientul Mijlociu cu totul alt limbaj. Susurul american, elogiat de comentatori sofisticați, stârnește în bârlogurile teroriste hohote homerice de râs.

Încât atacul israelian de noaptea trecută pare o simplă frecție la un picior de lemn, iar năzuita proiecție de putere americană, o simplă glumă tare proastă.

Căci acest atac israelian nu rezolvă mare lucru regional sau global. Dimpotrivă. Întrucât Iranul, deși stimulat de slăbiciunea lui Biden, se ferește să împingă SUA și Israelul spre ostilitate militară deschisă, activă și generalizată, știut fiind că statul evreu e capabil și de o ripostă militară reală, devastatoare, e probabil ca ayatolahii să se ferească să reatace în curând, direct, acest stat. Teheranul se va mulțumi cu înțepăturile antisioniste zilnice și periodice ale interpușilor săi teroriști, islamiști, din Liban, Yemen, precum și din Siria și Irak. Or, Israelul nu le poate accepta pe termen lung nici pe acestea, nici o regiune terorizată permanent de iranieni, de industria lor nucleară și de teroriștii lor suniți ori șiiți.

Între cei din urmă, doar Hezbollah a atacat din sudul Libanului cu peste 3000 de rachete nordul Israelului, de la 7 octombrie 2023 încoace, provocând evacuarea a zeci de mii de israelieni din nord, 9 victime civile, 11 militare și ample pagube și prejudicii economice.

La fel, Israelul nu poate tolera la nesfârșit erodarea capacității sale militare, disuasive, prin supraviețuirea, la Rafah, a ultimelor batalioane ale Hamas, salvate până acum de antisemita stângă occidentală aliată cu islamiștii, precum și de interesele electorale ale lui Biden, candidatul senilizat la președinție al partidului democrat. Că Israelul a tolerat toate acestea până acum e rezultatul combinat al influenței progresismelor la Washington și Ierusalim.

Consecințe internaționale

Ca atare, conflictele regionale și globale care au adus lumea, în siajul politicii externe împăciuitoriste, biden-iste, în buza celui de-al Treilea Război Mondial, se vor perpetua și agrava. Datorită slăbiciunii ripostei israeliene, menite să menajeze anemia Americii și antiisraelismul elitelor vest-europene și americane, care se adaugă obsesiei anti-evreiești islamiste, turce, persane și arabe, aplanarea tensiunilor din zonă a eșuat. Ele se vor reaprinde intens și se vor întinde rapid, după cea mai mică scânteie, cu sau fără voia lui Joe Biden.

Deși, psihologic, ar putea fi impresionate de redutabilele capacități militare aliate, americane și israeliene, exhibate în această noapte, de statul evreu, precum și la 13 aprilie, de IDF, de anglo-americani, iordanieni și saudiți, în intereceptarea și doborârea colectivă a sutelor de drone și de rachete iraniene care n-au căzut din cer de la sine înainte de a ajunge în spațiul aerian israelian, statele arabe se vor teme și pe viitor. Căci se știu prinse între Scila terorismului șiit și Caribda celui sunit, pe de o parte, și frica de extremismul de stânga occidental pe de alta.

Pentru că una este să dispui de capacitatea de a-ți învinge inamicul. Cu totul alta să ai voința de a te impune și de a-l birui. Or, America a arătat și în Ucraina, și în Israel, că nu e dispusă cu adevărat să se impună, preferând băltitul.

Mult prigonit de cumplitul regim islamist al lui Khamenei, poporul iranian va continua și el, așadar, să fie hăituit și persecutat de sălbaticul aparat represiv al ayatolahilor.  

Lumea occidentală și comerțul maritim vor fi din ce în ce mai vulnerabile, mai șantajabile și mai slabe. Cât timp rămâne Joe Biden la putere, iar America se va complace în rolul unui leu de mucava, alianța sino-ruso-iraniano-nordcoreeană se va simți pe cai mari și va continua să sape la temelia ordinii mondiale. Va fi vai și amar de Ucraina, ca și de toate statele care susțin apărarea ucraineană în fața invaziei rusești.  

De ce nu înțelege America lui Biden ce dezastru provoacă prin inepția politicii sale?

Pentru că la conducerea superputerii s-a pierdut, sub impactul elitei politice și culturale americane, impactul cu realitatea și conexiunea la adevăr. Progesismul dezlănțuit, un soi de mariaj neo-marxist-postmodern pe baze relativiste, a surpat gândirea și temelia instituțională, morală, judiciară și politică a statului american.

Încât la Washington a început să se ia drept o victorie ce nu e defel altceva decât o înfrângere, în contextul în care logica războiului oriental înțelege doar un singur limbaj: al forței.

Ilustrarea convingătoare a acestei năruiri intelectuale, prefațată de cea morală, a livrat-o recenta numire, la cârma postului public de radio american, NPR, a ineptei, ignorantei sau viclenei Katherine Maher. Care nota recent că, ar exista, chipurile, ”multe adevăruri diferite”.

În fapt, nu există decât adevărul moral (dat de Dumnezeu) și cel obiectiv, matematic.

Or, potrivit ei, ”a căuta adevărul și a încerca să-i convingi pe alții de adevăr ar putea să nu fie cel mai bun loc de la care să se pornească, închinăciunea noastră față de adevăr putând să ne împiedice să găsim un teren comun” (și, nota mea, să prevină, vai, împăciuirea dușmanului nostru mortal, care vrea neapărat să ne ia gâtul și e, deci, incapabil de-un compromis negociat).

Dacă șefa unui post public de radio occidental are o părere așa de proastă despre adevărul moral și obiectiv, respectiv despre rostul de a-l căuta, găsi, prezenta și apăra, oare ce se va putea aștepta de la instituția destinată informării adevărate a americanilor, la cârma căreia a fost plasată Maher de extrema stângă din Statele Unite?

E simplu. Se va putea aștepta la moartea democrațiilor. Care nu pot supraviețui societății post-adevăr instalate în instituțiile menite să le furnizeze cetățenilor informație curată, adevărată, aptă să le dea șansa de a-și judeca situația astfel, încât să-și poată forma o opinie judicioasă, votând în consecință.