Trădătorul care e ”erou”. Și invers. Navalnîi, Assange și propaganda

Crimele politice și urile abjecte și, ca atare, inavuabile, ca antiamericanismul și antisemitismul visceral, reclamă propagandă care să răstoarne adevărul complet, ori să-l relativizeze, până la evaporarea lui din conștiințe.

Asasinarea lui Navalnîi care, dat fiind contextul decesului său, e clar că n-a murit de moarte ”bună”, precum și procesul extrădării lui Assange, al cărui bilanț la Wikileaks e falsificat stăruitor și strigător la cer, de pildă în presa germană, ilustrează perfect atacul ideologic, propagandistic și dezinformator menit să relativizeze, să răstoarne, ori să omoare adevărul.

Nu sunt, firește, singurele exemple ilustrând edificator cum încearcă slugile extremelor politice, ale antisemitismului, antiamericanismului și totalitarismului să-i aburească pe oameni, bazându-se pe emoțiile firești ale victimelor spălărilor pe creier. Dar sunt, dimpreună cu masiva concentrare de forțe menite să împiedice intrarea trupelor israeliene în Rafah, întru nimicirea ultimei redute a teroriștilor islamiști ai Hamas, cele mai recente.

Să le examinăm pe rând: prefacerea eroului în ”mișel”  

Uciderea lui Navalnîi a lansat armata de trolli a Rusiei. Spre al apăra, indirect, dar eficient, pe dictatorul asasin, dezinformatorii au ieșit să-i defăimeze victima ca ”trădător”, trecând sub tăcere, că trupul neînsuflețit al deținutului de conștiință omorât mișelește continuă să fie ascuns de ucigaș, astfel încât să nu se mai poată detecta maniera în care și-a comis crima.

Simplul fapt că, deși cunoaște implicațiile morale, politice și internaționale potențial majore ale acestui asasinat, tiranul rus continuă să ascundă cadavrul principalului său rival și refuză să admită participarea investigatorilor independenți la autopsierea lui, probează culpa liderului Rusiei. Dar deși sângele nevinovat vărsat de el strigă la cer, propagandiștii lui îl apără în fața tribunalului conștiinței globale, trimițând monoman la prezumtiva ”lipsă de probe directe”. Ca și cum indiciile și probele circumstanțiale n-ar fi de ajuns întru stabilirea judicioasă a faptelor. Concomitent, sintagma aberantă a ”trădării”, aplicată martirului libertății și demnității ruse, mai ales pentru uzul rușilor, are scopul de a răsturna calitatea evidentă de erou a lui Alexei Navalnîi, în special, dar nu numai în rândul compatrioților săi.

Unui scop similar i-au servit desemnarea lui, drept ”nebun”, sau, prin trimiteri la declarații de mult depășite, din tinerețe, drept ”extremist de dreapta” și ”ultranaționalist”. Ele au fost destinate de această dată în special publicului raționalist, european și occidental, mai puțin în stare să înțeleagă credința, devotamentul patriotic și abisurile sufletului rus, precum și dăruirea de sine a unui erou emulând martiriul de rit ortodox.

Uciderea prin calomnie a adevărului întemeind faima binemeritată a unui astfel de om excepțional, iată o muncă grea pentru oștirile uriașe de mercenari ai propagandei lui Putin.

Ce e patronul Wikileaks? Erou? Sau mișel?

Nu mai puțin dificilă e operațiunea inversă, a prefacerii unui trădător și scelerat cu mâinile abundent pătate de sânge, într-un pseudo-erou al timpurilor noastre. Extrema stângă apuseană semnează transformarea unui spion și agent de influență antiamerican și anti-occidental, posibil și violator, ca Julian Assange, într-un presupus ”jurnalist de investigație”.

Scriu aceste rânduri așteptând ca, dintr-o clipă în alta, să se pronunțe sentința privind extrădarea lui Assange în SUA.

Prăvălirea adevărului și ridicarea pe un piedestal a lui Assange s-a comis prin stăruitoarea evidențiere a informațiilor divulgate despre nefăcutele militarilor americani din Afganistan și Irak. Ar fi fost o faptă bună, dacă n-ar fi fost comisă în baza principiului totalitar, sfidând instrumentarul democratic, potrivit căruia scopul ar ”scuza” mijloacele. Nu le scuză.

Dar realitatea depășește mult această felie relativ restrânsă și puțin semnificativă a activității lui Assange. Or, bossul de la Wikileaks s-a dovedit și un dezinformator, care a publicat știri confidențiale a căror devoalare, de către Assange, a distrus nenumărate existențe și vieți, între altele ale informatorilor afgani ai trupelor americane, românești și aliate. Assange i-a trădat pe ei și pe militarii aliați vesel, cu plăcere, euforic și fără remușcări.

Chestionat în legătură cu capturarea și uciderea, de către talibani, în baza dezvăluirilor lui, a sute de afgani, aliați cu occidentalii în lupta împotriva islamiștilor, Assange nu s-a arătat defel impresionat. Într-un mesaj înregistrat de Kareem Rifai, patronul Wikileaks a declarat că ”erau informatori, nu? E deci normal ce li se întâmplă, dacă sunt uciși. Și-au luat-o meritat”.

Cine l-a plătit? Cui prodest ce-a făcut? Talibanilor? Statului Islamic? Iranului? Bineînțeles. Dar nu numai lor. În a doua jumătate a deceniului trecut, Wikileaks a derulat o amplă campanie de discreditare a investigațiilor privind recursul la arme chimice a guvernului sirian al criminalului în masă Bashar el Assad, aliatul Moscovei, al Teheranului și al taberei antiamericane și antioccidentale alcătuite de Rusia, Iran, China și Coreea de Nord.

În această campanie, Wikileaks nu s-a dat în lături, potrivit unor ex-colaboratori și jurnaliști de investigație de la New Lines Magzine, de a calomnia, falsifica, manipula și dezinforma, spre a apăra regimul Assad și pe aliații lui cu ajutorul Rusiei și oficialilor ei. În cauză sunt trei raiduri cu arme chimice efectuate de armata lui Assad sau de piloții ruși aliați, mai întâi de la bordul unui avion, iar apoi dintr-un elicopter care au decolat la 24, 25 și la 30 martie 2017 de la aeroportul din Șairat și au deversat clor gazos asupra orășelului sirian Ltamenah, controlat atunci de rebeli, respectiv asupra spitalului din această localitate.

În cauză sunt, de asemenea, și nu în ultimul rând, investigațiile experților internaționali de la OPCW (Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice) care au stabilit culpa lui Assad, dar pe care, spre bucuria Rusiei și a aliaților ei, Assange și subordonații lui de la Wikileaks au încercat din răsputeri să le discrediteze. Această decredibilizare a unei anchete din 2018 i-a implicat, după cum relevă ziariștii de investigație americani Michael Weiss și Jett Goldsmith, pe ”diplomați ruși, mass-media de stat rusă, Wikileaks și avocatul personal al lui Julian Assange”.

De ce se trec sub tăcere în multe țări aceste investigații jurnalistice, dar Assange e ridicat pe scut pentru ce le-a făcut americanilor în lupta SUA împotriva terorismului islamist sau secular, arab și musulman, în Afganistan și Irak?

De ce se bat pentru el și împotriva extrădării lui batalioane de ONG-uri, inclusiv organizația ziariștilor Reporteri fără Frontiere, a cărei menire este și ar trebui, dar pare să fi încetat să fie, apărarea libertății presei, iar nu protejarea de justiția americană a agenților de influență anti-occidentali, cu activități de natură să convină de minune putiniștilor, dictatorilor sirian și iranian, precum și teroriștilor?

Machiajul hidoșeniei unor sentimente inavuabile

E curios că, în Germania, riscul extrădării lui Assange a suscitat emoții perceptibil mai intense decât în Marea Britanie. Nu e clar de ce, dar pare plauzibil că nivelul antiamericanismului și al putinismului german e net mai ridicat decât în Regatul Unit.

În schimb, antisemitismul e la cote paroxistice peste tot. După Holocaust, el devenise, în lumea civilizată, occidentală, inavuabil. Ca atare s-a ascuns într-o formă de anti-iudaism modern dezbrăcat de rasism, care a îmbrăcat mai ales haina antisionismului și a împrumutat masca criticilor la adresa Israelului, țara de care se leagă speranțele evreilor de pretutindeni și deci și ura împotriva lui, exprimând ura împotriva existenței, religiei și a istoriei lor.

Așa își croiește drum, din 1949 și 1967, antisemitismul contemporan. Sub chipul ostilității față de statul evreu. Întrucât adevărata natură a acestei ostilități viscerale e inadmisibilă, purtătorii ei o maschează în faldurile unor scopuri nobile. De pildă, a apărării drepturilor ”palestinienilor”. În fapt ale teroriștilor acționând în numele lor. Sau în veșmântul omenos al evitării unei presupuse ”catastrofe umanitare”. Sub această mască se escamotează și se camuflează mai nou încercarea salvării Hamas și, in extremis, a victoriei teroriștilor islamiști asupra Israelului, prin oprirea unui asalt israelian asupra ultimei lor redute lor de la Rafah.

Că așa stau lucrurile e lesne verificabil. E edificatoare, între altele, trecerea în revistă a listei interminabile de tratamente unice de care a avut parte, în istoria ultimelor trei sferturi de veac, statul evreu. Care, spre a invoca definiția antisemitismului modern sub mască antisionistă, formulată de Natan(Anatoly) Sharanski și completată de Monika Schwarz-Friesel, s-a confruntat, deși stat mic, dotat cu o justiție independentă și o democrație funcțională, cu un șir unic și irepetabil de demonizări, de delegitimări, de etalonări pe bază de standarde duble și de demontări ale realității. Care i-au transformat poporul autohton într-unul chipurile ”colonizator”, sistemul democratic în presupus ”apartheid”, iar apărarea în fața extremismului, a terorismului și a genocidului în acțiune pasămite ”genocidară”.

După masacrul de la 9/11, nu i-a dat nimănui prin cap să-i oprească din motive ”umanitare” pe americani să atace și să ocupe Afganistanul, timp de 20 de ani. Sau să radă de pe fața pământului vaste porțiuni din orașul Mosul, ocupat de teroriștii ”statului islamic”.

E nu doar dreptul, ci de datoria Israelului să distrugă ultimele batalioane ale Hamas, retrase la Rafah, dacă nu se predau și nu-i pun în libertate pe ostaticii captivi și trupurile neînsuflețite ale israelienilor torturați, violați, recluși și uciși de teroriștii islamiști.  Dar așa e cu minciuna. Are ea picioare scurte? Nu și dacă e dezinformare rusească. Dacă îl privește pe Navalnîi. Sau pe Assange. Și, mai ales, pe evrei. În acest caz e fotomodel. Are picioare până-n gât.