Natura și obiectivul războiului antiterorist, israelian

De ce au eșuat serviciile israeliene? Ce are Israelul de făcut? Ce obiective are guvernul de la Ierusalim? Încă nu e clar.

Mai toate vor depinde de maniera în care Beniamin Netanyahu își va asuma greșeala de a fi curtat prea multă vreme organizația teroristă Hamas, în ideea că scindarea mișcării palestiniene va împiedica formarea unui stat palestinian, și de modul în care va înțelege contextul global al conflictului de față.

Obiectivele guvernului său de uniune națională vor depinde, în esență, de răspunsul pe care-l va da cabinetul întrebării: ce fel de război cu teroriștii a izbucnit în Israel? E unul local? Unul posibil regional, dacă vor interveni Hezbollah din Liban și criminalii în masă ai regimului sirian?

Sau e unul de impact mondial, de vreme ce în spatele mega-actelor de teroare islamistă comise de palestinieni în Israel este Iranul, iar Teheranul este aliatul Rusiei, Siriei, Chinei și Coreei de Nord?

Natura reală a actualului război cu teroriștii

Potrivit președintelui Poloniei, Duda, atacurile Hamas convin de minune Rusiei, căci distrag lumii atenția de la războiul din Ucraina. Duda are, aparent, dreptate. De ce aparent?

Pentru că Duda nu pare să realizeze că războiul din Țara Sfântă e doar un aspect dintr-un război mai larg, global, care-l conține și pe cel din Ucraina.

Să nu ne amăgim. Conflictul israelian nu e doar local. Și nu e doar un litigiu etnic și politic, pentru teritorii, sau pentru avantaje materiale.

E parte dintr-o confruntare necruțătoare între democrațiile liberale și alianța dictaturilor, a teroriștilor, a regimurilor și mișcărilor totalitare. Și e parte a unui amplu litigiu religios și ideologic, declanșat de agresori care încearcă să distrugă civilizația iudeo-creștină.

Calculul teroriștilor și al sponsorilor lor. Și de ce nu va ieși

Regimurile totalitare nu știu încă, prea bine, cum va acționa Israelul în ripostă la acest mega-atentat terorist, dar bănuiesc că America și Vestul vor reacționa după prostul lor obicei progresist. Vor da din gură cu ipocrizie.

Vor deplânge victimele ”militanților”. Și vor clama o solidaritate ”de beton” cu statul evreu: după care-i vor cere să se rețină și să dea dovadă de ”proporționalitate”, în speță de clemență față de teroriști, cărora să le îngăduie să supraviețuiască pentru a avea cu cine negocia ”soluția celor două state” și ”granițe legitime”, recunoscute internațional.
Timp în care îi vor promite noi concesii Iranului, creierului și sponsorului Hamas, nașul Hezbollah, al Jihadului Islamic și al megatentatelor de la 7 octombrie.

Vestea proastă pentru toți e că timpul unor astfel de reacții îngăduitoare a trecut definitiv.

Hamas și ce vrea, de fapt

Complet neprovocate, crimele în masă teroriste de sâmbătă au evidențiat, mai dureros decât oricând, că Israelul nu are cu cine negocia ”granițe legitime”, cât timp inamicul, cocloșit în fel și chip de aproaăpe 20 de ani, decând stăpânește Gaza total, vrea tot. Cât timp insistă că are dreptul nu la unul din două state, ci la tot teritoriul Țării Sfinte, cu tot cu lăcașurile sfinte creștine, pe care le-ar distruge cât ai zice pește dacă ar putea, așa cum islamiștii au distrus vestigiile și viața creștinătății în Siria, Irak și aiurea.

Și cât timp inamicul crede că are dreptul de a ucide și a epura etnic poporul cu tot bebeluși sau cu bătrâne de o sută de ani, popor pe care-l dușmănește și la a cărui țară toată râvnește. Israelienii au știut, bănuit sau intuit în parte toate acestea, dar, presați și de stânga americană și apuseană, liderii statului evreu și, îndeosebi, Beniamin Netanyahu, au vrut altfel.

Erori israeliene

Au crezut, stimulați de propria lăcomie și trufie și de aparentele însușiri ale Realpolitik, că se pot înțelege cu adversarul politic, care nu ar duce o luptă cu miză ideologică, religioasă și identitară, ci s-ar bate doar pentru avantaje materiale, raționale, financiare și teritoriale.

Or, adversarul israelienilor nu e un oponent redutabil, dar onorabil. E un vrăjmaș de moarte, a cărui presupusă ”propensiune” spre negocieri n-a fost decât o tactică dictată de slăbiciune. Una care, odată depășită, urma să facă loc genocidului.

La 7 octombrie, măștile au căzut irevocabil. Orice minte israeliană lucidă, neîncețoșată de gâlceava politică dură dintre stânga și dreapta – care a contribuit mult la distragerea atenției generale de la un pericol terorist predictibil, ba chiar prezis de șeful MEMRI, Ygal Carmon, – știe că se confruntă cu o amenințare existențială. Această amenințare nu are leac în soluțiile convenționale recomandate ani și decenii la rând de politologia clasică occidentală.

Orice minte lucidă, occidentală, știe că în spatele atacurilor din Israel se află Iranul, o putere islamistă agresivă, genocidar, cu sau fără bombe atomice. Una, pe care puterile occidentale au răsfățat-o și cocoloșit-o de la Obama și Merkel încoace de n-au mai putut.

Orice minte lucidă știe de asemenea, că Iranul este aliatul Rusiei, al Chinei, al Coreei de Nord, puteri care împărtășesc opțiuni totalitare, aceeași ură viscerală pe Vest, aceeași viziune geopolitică și aceeași idiosincrazie antiamericană, antiocidentală și antidemocratică.

Și orice minte lucidă, capabilă să se transpună în mintea unor dictatori care se tem încă de confruntarea directă cu Vestul, știe că Occidentul ar face extrem de bine să se pregătească urgent pentru războaie convenționale, izbucnind la mai toate colțurile vulnerabile ale lumii.

Unul din aceste colțuri e mica Țară Sfântă. Declarația de război a grupării Hamas e încă o mănușă aruncată Americii și vesteuropenilor, nu doar israelienilor.

Unora din cei din urmă, îmbuibați de succele economice ale ultimilor ani, le e greu să-și revină din trufia, euforia și luxul unei gâlcevi politice interne perfect inutile, care copiase cearta americană dintre republicani și democrați. â

În semeția lor, mizând pe iluzia ”descurajării Hamas”, serviciile secrete s-au legănat impardonabil în prezumții romantice, absolut nerealiste. Le-a pedepsit un reality check de o brutalitate comparabilă cu acelea de la Pearl Harbour și de la 9/11.

Șansa Israelului

Or, israelienii au a se teme net mai mult decât ceilalți occidentali. Pentru că ei n-au decât un teritoriu restrâns și un popor mic de apărat. Orice semn de slăbiciune arătat acum le-ar putea fi fatal. La fel, dezbinarea. Eșecul descurajării și lipsa unității israeliene ar putea stimula demararea unui atac antiisraelian generalizat din nord, est, nord-est și sud care chiar să distrugă statul evreu, eventual cu ajutorul armelor nucleare iraniene și al tehnologiei militare importate de Teheran de la ruși sau chinezi.

Întrucât așa stau lucrurile, israelienii vor trebui în primul rând să se unească, înțelegând, de la stânga la dreapta, că luptă pentru supraviețuire. În al doilea rând, vor fi forțați să facă mai mult decât să se ”răzbune pentru o zi neagră”, ori să perceapă ”un preț piperat” pentru cei peste 700 de israelieni uciși.

Vor fi siliți, că vor sau nu, să-și refacă puterea de disuasiune și să transforme Gaza într-un morman de ruine, în care să nu se mai afle nici picior de Hamas, Jihad Islamic sau sponsori iranieni. Și să atace dur Iranul însuși, astfel încât riposta statului evreu să fie un exemplu pe decenii și secole, că asasinii în masă teroriști nu se vor bucura de sângele pe care-l varsă în Israel. Da, nu va trece mult și progresiștii vor sări ca arși, cerând Israelului ”proporționalitate” în riposta militară a statului evreu. Ceea ce-i va alinia răului malefic.

Or, pentru Israel și teroriști joaca (dacă joacă li s-a părut a fi) s-a cam terminat. E pe viață și pe moarte. Și nu-i privește doar pe ei, ci lumea toată, nu în ultimul rând pe creștini. Ca atare, de această dată Israelul va trebui să ignore orice apeluri exagerate la ”proporționalitate”.

Spre a-și atinge obiectivele reale, asigurând perpetuarea statului evreu, Ierusalimul ar avea mare nevoie de americani. Or, pe ajutorul administrației Biden, așa cum se arată ea de la fuga din Afganistan, ar face bine să nu se bizuie excesiv.

Tot ce va fi de făcut, israelienii vor fi nevoiți, probabil, să întreprindă singuri. Dar un fapt e cert. A nu face tot ce trebuie nu mai e, pentru Israel, o alternativă. Căci miza nu e un joc de putere, ci însăși supraviețuirea unui stat și a unui popor. Și, până la urmă, a democrațiilor.