Ucraina (și valorile democratice) se confruntă cu un dușman net mai redutabil decât incompetentele și, cel puțin până mai ieri, complet demoralizatele forțe armate ale Rusiei.
Acest inamic de temut e rafinata propagandă a Moscovei. Una cu o bogată experiență și tradiții mai îndelungate decât ale oricărui alt regim european.
Una din temele acestei propagande, strâns asociată complexului de mesia revoluționar al kaghebistului țar postcomunist și postsovietic al Rusiei, este ortodoxia. Kremlinul încearcă în disperare să acrediteze că, deși edificată pe ruinele URSS, a cărei destrămare Putin o regretă ca pe ”cea mai mare catastrofă a secolului XX” (ceea ce spune în treacăt mult despre cum privește dictatorul ruscist-neonazist de la Moscova Holocaustul) Rusia ar fi, chipurile, un ”avanpost” creștin în luptă ”cu Anticristul american” (la ale cărui valori ar fi aderat Ucraina).
Războiul, biserica lui Putin, spionii și genocidul
În acest scop, mai-marii Rusiei aruncă pe piață pe filiere obscure ”informații” privind ”războiul metafizic” decretat de patriarhul kaghebist Kiril, când, în debutul războiului, preafericitul polițist politic în sutană de arhiereu binecuvânta armele genocidului ucrainean. Ucraina, spunea recent un oficial, ar trebui chipurile ”desatanizată”. În realitate, demonii îi bântuie pe tiran și camarila lui.
Care sunt însă și destul de abili, să se folosească de tot ce au învățat de la poliția politică sovietică via Gestapo și Ohrana, autoarea așa-ziselor ”Protocoale ale Înțelepților Sionului”, falsul ”document” țarist care avea să-l fascineze și să determine viziunea despre lume și viață a lui Hitler.
Prin urmare, rușii bagă bățul prin gard în rândul bisericilor ortodoxe și creștine de pretutindeni. Nici mânăstirile nu sunt tabu. Ori ușă de biserică. Sunt, dimpotrivă, doldora de agenți de influență. Și de altfel de agenți.
Serviciile secrete ucrainene au derulat mai nou o amplă acțiune contrainformativă la cea mai faimoasă mânăstire ortodoxă din Ucraina. E vorba de Pecerska Lavra. Înființată în 1051, înainte de incursiunea lui Wilhelm Cuceritorul în Anglia, Lavra Peșterilor e o foarte veche, renumită și venerabilă instituție monahală din Kiev. Or, ea a devenit la 22 noiembrie scena unei operațiuni la care au participat nu doar serviciile, ci și jandarmiera (poliția națională) și garda națională. Ar fi fost vorba, conform Comunității de Informații, de o tentativă de contracarare a subversiunii ruse.
Autoritățile de la Kiev afirmă că ar încerca să împiedice transformarea mânăstirii într-un centru al lui ”Russki Mir”, al spionajului și sabotajului antiucrainean, al terorismului și al operațiunilor sub steag fals, inclusiv prin intermediul unor cetățeni străini, precum și al stocării de arme.
O biserică scindată și dezbinată
N-ar fi prima oară că niște ierarhi ortodocși din Ucraina ascund arme și sabotori ai Rusiei după catapeteasmă, ori în vreo absidă. Serviciile secrete ucrainene au deschis anul acesta 30 de anchete având în centrul lor clerici ortodocși suspecți.
Mica ”schismă” dintre cele două biserici rusă și ucraineană, în fapt o binevenită mișcare de emancipare a celei din urmă, n-avea cum să nu se adâncească după ce și mitropolitul Onufrie, devenit șeful Bisericii Ortodoxe afiliate Moscovei, a condamnat războiul de agresiune provocat de Putin. Dar tot Onufrie, al cărui sediu e chiar în mânăstirea cercetată, a calificat drept ”tragedie” aderarea Ucrainei la UE (voia unei națiuni pedepsite prin război și rapt teritorial de Putin tocmai pentru această dorință liber exprimată).
Biserica ortodoxă ucraineană s-a desprins recent de patriarhatul Moscovei, condus de ”patriarhul KGB, Kiril”, declarându-și ”autocefalia”. Decizia n-a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Rusă, care împiedică recunoașterea ei și la nivelul altor biserici ortodoxe. Biserica ortodoxă ucraineană păstorește circa 30 de milioane de suflete. În Ucraina mai există biserici afiliate Moscovei, care s-au declarat, totuși, împotriva războiului criminal declanșat de Putin.
”Creștinismul” lui Putin și exploatarea lui
Rusia exploatează abil și savant frica depeizării și pierderii identității creștine sub asaltul progresismului occidental. Astfel de temeri alimentează angoasele unei părți a Ucrainei și a Europei ortodoxe. Spre a profita de ele, Kremlinul nu se dă în lături să ațâțe ce s-a transmis, peste generații, din instinctele de ură iscate cu un veac în urmă, de NKVD, la ordinul idolului lui Putin, I.V. Stalin, precum și al înaintașilor comuniști ai dictatorului, împotriva ierarhilor Rusiei pravoslavnice.
La urma urmei, polițiile politice comuniste au infiltrat în genere din greu bisericile ortodoxe din țările comunizate, iar ierarhii securiști, kaghebiști și turnători abundă în ele și azi.
Instrumentalizarea conflictelor religioase de către actuala mafie ortodoxist-postcomunistă continuă prin infiltrarea de arme, ori sabotori, spioni și teroriști în biserici și mânăstiri ortodoxe. Inclusiv și mai ales ucrainene.
Nu e, desigur, nicio contradicție insolubilă pentru Putin și poliția lui politică între afișatul ”creștinism” filetist al dictatorului și reificarea, sau, mai precis, pervertirea sistematică a relațiilor religioase în scopuri politice și propagandistice de o imoralitate strigătoare la cer.
Ca orice lider totalitar, Putin crede că scopul scuză mijloacele și că, în cruciada lui împotriva ”Anticristului”, orice metodă, oricât de murdară și oricât de criminală, i-ar fi lui, chipurile, permisă.
N-ar fi deci de mirare ca GRU, sau, cine știe, FSB-ul, să fi trimis mai întâi arme și posibil agenți dubli, de sacrificat, la mânăstire, înainte de a alerta serviciile secrete ucrainene spre a provoca un incident cu ample ecouri internaționale în mediile creștine. Care se arată și în Vest atente la aspectul creștin al confruntării ruso-ucrainene. Una calificată cândva contrafactual, de Jordan Peterson, psihologul influențat în această privință de ceea ce mie îmi pare a fi antisemitul și antiamericanul John Mearsheimer, drept un ”război civil, occidental”.
Tot Peterson a comis inadvertența de a considera că ar fi ”naiv” să se creadă că Rusia poate pierde războiul și de a-l declara pe Putin ”creștin”.
Or, Putin și Rusia au atacat, invadat și au încercat să desființzeze un popor creștin. N-au avut probleme să distrugă nenumărate biserici în acest război. Unul decretat cinic și eufemistic ”operațiune specială”, deși mor în el sute de mii de creștini. Cum Putin și militarii lui nu s-au codit, de Paști, în Sâmbăta Mare, să omoare civili la Odesa, în bombardamente rusești barbare, complet inutile din punct de vedere militar, în ciuda futilelor cereri de armistițiu pe timpul sărbătorilor creștine, avansate, atunci, de Ucraina evreului Zelenski.
Norocul lui Putin și cele două șanse nemeritat ale regimului său
Ce arată toate acestea? Cât de autentic ”creștin” e dictatorul asasin și criminal, cel degrabă vărsător de sânge, mare amator al defenestrărilor de opozanți, ori de ucideri cu arme de distrugere în masă, un președinte de stat, căruia religia și credința, pe care nu obosește să le invoce ipocrit, îi ordonă să-și iubească vrăjmașii. E deci greu de înțeles că Putin are, totuși, nemeritate șanse.
Prima? Să apuce să fie smerit, creștinește, de o armată ucraineană care bate ca la fasole la oștirea de invadatori și mercenari a Rusiei. Ceea ce îi dă tiranului posibilitatea de a se căi și a determinat Moscova să se declare, de fapt, învinsă, când, prin purtătorul de cuvânt al lui Putin, Peskov, Rusia a anunțat că renunță la ”regime-change”, la schimbarea de guvern în Ucraina.
În debutul invaziei, regimul Putin lăsase să se înțeleagă că urmărește, prin campania sa militară, îndepărtarea de la butoane, la Kiev, a președintelui Zelenski, ba și ”creștineasca” lui eliminare fizică.
Eșecul acestei operațiuni, căreia Moscova i-a dedicat prima parte a războiului deplin început la 24 februarie 2022 și naufragiul primelor trei zile de tentative de a cuceri Kievul și toată Ucraina, n-a umilit suficient Rusia.
Care continuă, după alte insuccese de amploare, să practice vindicta. Moscova se răzbună pe oameni, ca acum, prin bombardamente masive, crude și criminale, din punct de vedere militar zadarnice, asupra localităților recucerite de ucraineni și evacuate de torționarii ruși, ca Hersonul.
A doua șansă a tiranului? E nu mai puțin nejustificată și profund inechitabilă: aceea de a avea de partea sa mase de creștini ușor de prostit. Oricât de justificate ar fi perchezițiile efectuate de serviciile de informații ale Ucrainei, unii sunt pregătiți să creadă măcar în parte minciunile agitpropului postcomunist al Kremlinului, înfierând prezumtiva ”securitate care ar intra în locuri sfinte”.
Această credulitate plasează Ucraina într-o grea dilemă. Să-i lase pe spioni, teroriști și sabotori să se folosească de altar ca să pregătească vărsările de sânge diabolice ale Rusiei? Ori să-i atace frontal, riscând să dea apă la moară neobositei propagande a ruscismului ortodoxist dezlănțuit?
Ar fi pentru Ucraina foarte bine ca tranșarea acestei dileme, rezolvate pe moment prin amorsarea percheziției din străvechea Lavra Peșterilor, să fie pe mâna unor strategi de valoare.