Rusia nu va mai fi cu siguranță ce-a fost. Dacă ar învinge, ar deveni Eurasia, iar națiunile europene vor dispărea. Ceea ce nu se va întâmpla. Decât dacă Ucraina se dă de trei ori peste cap și încetează să mai creadă în ea și în victoria ei. Ori Vestul lasă Moscova să biruiască.
Rusia, așa cum o știm, va fi vizibil înfrântă. E probabil să se prăbușească de la un moment dat cu viteza fulgerului. ”Autocrații își pierd de regulă puterea așa cum dau faliment băncile, treptat, iar la un moment dat subit”, spunea cândva Hemingway, reluat recent de Politico. Iar căderea în gol va începe o dată cu debarcarea tiranului. Care va fi precipitată, cum ar fi logic și istoric consecvent, de o catastrofă militară. Pe scurt, armata rusă va fi înfrântă, iar tiranul nu se va putea menține mult.
Rusia, care va rezulta din confruntarea actuală și războiul ei cu valorile apusene la care a aderat Ucraina va fi – dacă Vestul se ține de cuvânt și ajută realmente Ucraina după cum e nevoie și cât timp e nevoie, așa cum au declarat responsabilii americani, britanici și germani – iar scenariul de mai sus se va actualiza, alta decât o știe istoria. Cu totul alta. Va fi o țară, cum afirmă generalul Ben Hodges, ex-comandant al trupelor terestre americane în Europa, ”dezimperializată”.
O Rusie viitoare: alta și acceptabilă
Acesta ar trebui, potrivit lui Ben Hodges, ”să fie obiectivul SUA”. Pe bună dreptate. Căci, după crimele comise în ultimele două decenii, nu orice Rusie va mai putea fi acceptată în sânul familiei națiunilor civilizate. Așa cum nu s-ar fi putut tolera orice Germanie posthitleristă.
De ce nu se poate admite o Rusie în granițele ei de dinainte de 24 februarie 2022? Pentru că ar dispune de câștiguri teritoriale obținute prin rapt și agresiune militară, în răspăr cu dreptul internațional, ceea ce, după o fază de reconsolidare, ar ajuta-o să uite de pierderile extrem de grele din acest război și încuraja-o să-și reia, nu mai puțin agresiv și imperialist, cuceririle coloniale.
De ce nu poate fi lăsată în granițele ei din 2014, pe când încă nu anexase efectiv Crimeea și nici, indirect, teritorii din Donbas? Pentru că și acele granițe – fie ele de pildă, între altele, transnistrene sau georgiene – sunt frontiere ale escrocheriei, ale jafului, ale crimei, ale fărădelegii și ale folosirii forței în contra prevederilor dreptului internațional. A le accepta cum sunt ar fi să stimulezi viitoare aventuri totalitare, expansioniste.
Nu trebuie uitat, în context, că prin jaf, teroare, crimă în masă, rapt teritorial și vărsări de sânge comise de satrapii ei din provincii și țări străine, unde Rusia întreține și o armată de intelectuali plătiți sau răsplătiți ca să-i legitimeze ruscismul și imperialismul, Moscova a obținut teritorii în toate cele patru zări ale actualului imperiu putinist, apărut pe ruinele fostei Uniuni Sovietice.
Putin, Rusia, istoria și logica puterii
A fost o impardonabilă greșeală a Vestului că s-a încrezut în miturile kaghebiste, circulând voios în lume despre prezumtiva ”bunăvoință” și imaginara ”dorință de pace” și ”de înțelegere” a Rusiei postsovietice.
Are dreptate generalul Ben Hodges să afirme că America ”n-a fost pregătită pentru prăbușirea URSS”.
Adevărat e și faptul că nici Bush senior, nici Bill Clinton, și nici urmașii lor n-au știut să se comporte cum trebuie și să pună sub control o Rusie, al cărei arsenal nuclear ar fi trebuit să fie un motiv suficient ca administrațiile americane să trateze raporturile cu Moscova mai adecvat, s-o infiltreze în profunzime și s-o determine s-o cotească ireversibil către libertate și democrație reală.
Eșecul acestui deziderat, evident încă din prima decadă a anilor 2000, ar fi trebuit să determine Vestul să evite împăciuitorismul și să aplice o riguroasă politică de descurajare a Rusiei.
Putin e prizonierul logicii acestui eșec și al propriei sale aventuri militare. El nu mai poate opri războiul. Din clipa în care a eșuat în orice teritoriu ocupat e silit, de logica politică internă, spre a nu fi debarcat, să trimită noi și noi trupe la moarte, astfel încât să se acrediteze Maskirovka, ideea și impresia, toate false, că ”operațiunea specială a Rusiei în Ucraina” merge conform planului.
Ca lider totalitar, Putin știe că nu-i e interzis nimic decât, cum ar spune Hannah Arendt, să admită că nu e omniscient și omnipotent, că nu e un zeu infailibil, ale cărui predicții invariabil se îndeplinesc.
Ca atare, când trupele ucrainene vor trece frontierele teritoriilor ruse obținute prin anexare, de pildă în Crimeea, se va concepe altă Maskirovkă. Se va incrimina Vestul, care s-ar fi alăturat ucrainenilor pe câmpul de bătaie, deși, dincolo de un număr limitat de voluntari străini, veniți să lupte din convingere, mercenarii abundă în rândul rușilor, nu în al ucrainenilor.
Pentru că Putin nu poate pune capăt conflictului, trebuie ajutat să fie despărțit net și definitiv de putere. Regim change ar trebui să fie strategia declarată a Vestului, care să-i încurajeze pe subalternii lui Putin din instituțiile de forță să-l înlăture de la putere, să-l judece și să-l transforme în istorie.
“For God’s sake this man cannot remain in power,” exclamase în primăvară, pe bună dreptate, președintele american, Biden. Dar apoi au apărut, ca de obicei, diverși ”analiști”, care au convins administrația din Washington că schimbarea de regim în Rusia n-ar fi, neapărat, o idee bună. De ce? N-au explicat. S-au rezumat să bâiguie, că ar fi greu de obținut.
Or, și capitularea lui Hitler a fost greu de obținut. Și prăbușirea URSS, la fel.
Calificarea drept stat-paria: o proorocire care se îndeplinește
Dar în cancelariile occidentale nu e clar că primează o gândire bazată pe argumente, probabilități și logică istorică. Ori pe experiență. Nu e sigur că s-a asimilat la Washington ideea că mai toți dictatorii totalitari sfârșesc debarcați prin puci, revolte, combinații de lovituri interne, militare și populare, picând cu atât mai rapid cu cât le devine mai grabnic clar instituțiilor de forță că liderul lor suprem, care concentrează în mâinile sale întreaga putere, a devenit un paria și nu se mai poate în veci miza pe el pentru o viață normală.
Cu cât un lider totalitar e la putere de mai multă vreme și puterea lui s-a consolidat prin lichidarea opoziției, cu atât mai mare e nevoia ca instituțiile sale de forță să fie ajutate să înțeleagă că a devenit intolerabil.
Cum? Prin etichetarea tiranului ca paria, iar entitatea pe care o conduce ca stat-paria. Care trebuie desființat în forma în care a ajuns sub liderul său paria. O atare calificare generează o dinamică proprie. Devine ceea ce în engleză se numește o self-fulfilling prophecy. O proorocire care se îndeplinește în virtutea faptului că a fost făcută. Prin urmare, dictatorul va fi debarcat.
Or, etichetarea cu pricina trebuie să fie una clară și fără echivoc. Și să aparțină unei surse de maximă autoritate internațională. Nu există altă astfel de sursă în afara Statelor Unite. Pentru că e și singura putere, care poate garanta că Rusia nu va recurge la arsenalul ei nuclear, spre a evita ceea ce tiranului i se pare că ar fi catastrofa sa militară și politică personală și colectivă.
Și după debarcarea tiranului? Trebuie avut grijă să nu se repete ce s-a întâmplat după 1990 și, mai ales, după 1999. Ucraina nu-și va putea asuma singură această misiune. Altfel spus, Rusia e un cartof prea mare și fierbinte, ca viitorul ei să fie lăsat doar pe mâna Ucrainei. Și a militarilor ucraineni. Cu cât Vestul înțelege mai rapid evidența și devine mai activ și eficient, cu atât mai bine pentru întregul glob pămîntesc. Și pentru libertatea oamenilor și națiunilor.