Scurtă mai e, vai, memoria, dacă memorie se poate numi, a unora dintre prietenii mei evrei.
Care s-au eșofat că președintele Zelenski se consideră jignit de refuzul Parlamentului de la Ierusalim de a-i da prilejul, precum cel de la Londra, de a-i vorbi despre războiul terorist purtat în aceste ore și zile de Rusia împotriva poporului său, asediat doar pentru că vrea să-și păstreze ființa națională și libertatea și demnitatea.
Am auzit de la acești inși cam scurți de minte, nu doar de neuitare, că Zelenski ar fi cam ”nerușinat”, cam ”obraznic”, cam ”impertinent”, pentru că voia să se adreseze aleșilor și, implicit, conștiinței politice (dacă nu și morale) a poporului evreu.
Ce rapid au uitat preopinenții (înainte de această sâmbătă, zisă ”Shabat Zahor”, când se amintește de ororile antisemitismului unor genocidari ca Haman, personajul negativ al istoriei de Purim), cât de singuri le erau părinții și bunicii în ajunul Holocaustului.
Ce ușor au dat uitării cum liderilor evrei li se închideau rând pe rând, în nas, ușile cancelariilor lumii la finele anilor 30 ai veacului trecut. Cum rătăceau refugiații evrei pe oceanele globului, fără ca navele pe care se înghesuiseră, să fie primite în vreun port. Ori scufundându-se, ca Struma, cu sute de evrei din România și de aiurea predați morții prin înec, din pricina unei torpile sovietice, în epoca în care la Moscova domnea Stalin, idolul lui Vladimir Putin.
Chiar credeți că altora nu li se mai poate întâmpla? Chiar credeți că Ucraina cea simbolizată în aceste zile de eroismul președintelui ei evreu nu merită să vorbească lumii din Knessetul israelian?
Chiar nu vă e rușine, doamnelor și domnilor, care-l trageți de urechi acuma pe Zelenski, în timp ce întregul său popor se află la ananghie, la ceasul opțiunii dintre a fi sau a nu fi, în loc să-i șoptiți premierului Bennett să se ralieze condamnărilor agresiunii rusești pronunțate de ministrul de externe Lapid? Să vă fie, aș zice!
Dixit, et salvavi animam meam.