Ce reclamă înțelepciunea? Evităm escaladarea militară și ținem NATO deoparte? Sau dimpotrivă, trebuie intervenit activ, inclusiv cu trupe, dacă nu doar cu arme grele oferite ucrainenilor, pentru a-l opri pe Putin?
S-a bătut mult toba unității regăsite a Occidentului, care și-a depășit diviziunile și dezbinarea grație războiului de agresiune dezlănțuit de Vladimir Putin în Ucraina. Dar noua dihonie se și întrevede la orizont. Există două școli de gândire în vest, dincolo de agenții de influență ai lui Putin, cu toții occidentali antiamericani de extremă stânga și de extremă dreapta, care, ca John Mearsheimer, reiau și repetă în neștire, până la sațietate, în diverse variante, propaganda Moscovei. Agitprop care e centrat pe ideea imaginarei ”încercuiri” a Rusiei de către NATO, care de fapt nu s-a întâmplat din simplul fapt că alianța n-a vrut niciodată să se confrunte cu Putin.
Ce reclamă înțelepciunea? Evităm escaladarea militară și ținem NATO deoparte? Sau dimpotrivă, trebuie intervenit activ, inclusiv cu trupe, dacă nu doar cu arme grele oferite ucrainenilor, pentru a-l opri pe Putin?
Cea pe moment prevalentă e școala prudenței și reticenței. Ea zice așa: să nu ridicăm prea mult miza prin acuze de crime de război și intervenții militare proucrainene prea puternice și să-i lăsăm nebunului un oarecare câștig, pentru ca să-i dăm lui Putin o cale diplomatică de a ieși din conflict, retrăgându-și armata. Cam asta afirmă în esență această școală a aparentului realism și pragmatism.
Or, această școală nu face decât să continue fetișizarea diplomației, transformate de Germania și apoi, în siajul ei, de americani, într-un surogat de religie. E o credință contrazisă de promisiunile sistematic încălcate de Putin și complet neacoperită de fapte, a cărei propagare a provocat în ultimii 20 de ani degradarea disuasiunii occidentale și a pregătit terenul victoriilor militare stimulând tot mai ample pofte de cuceriri ale unui tiran totalitar.
Care, conștient sau nu, repetă literalmente manevrele și obiectivele naziste din prima fază a celui de-al Doilea Război Mondial. Când Hitler și Stalin și-au mascat intenția de a dizolva statul polonez, exact cum Putin a dat – dar a și escamotat (de pildă, pe siteul Ria Novosti în ziua de după invazie) – varii semne că vrea să aneantizeze statul ucrainean.
De pildă ieri, când Putin a afirmat că actuala conducere ucraineană ”riscă statalitatea Ucrainei dacă mai continuă cu acțiunile de până acum”. Ceea ce e o formă clară de a-și recunoaște intenția genocidală, cum și-a mărturisit Hitler obsesia și a și admis-o, mascat și indirect, în mai multe rânduri, afirmând înainte de (în ianuarie 39) și după începutul războiului mondial, că, ”dacă finanța evreiască reușește să declanșeze un nou război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea lumii și deci victoria evreimii, ci nimicirea rasei evreiești în Europa”.
Date fiind obsesiile și forma mentală ale liderului rus, cea de-a doua școală de gândire occidentală se întreabă, pe bună dreptate, ce se va întâmpla de acum încolo? Care va fi finalul acestei aventuri militare rusești? Dacă Putin obține acum victoria în Ucraina, când și unde va avea loc confruntarea Vestului cu Rusia și în ce condiții? De ce să luptăm în bătălia care va trebui oricum dată unde vrea tiranul rus, deci pe teritoriile statelor NATO, în momentul pe care-l va alege el pentru această confruntare militară de bună seamă inevitabilă?
De partea acestei școli sunt atât sentimentele americanilor și occidentalilor, ca și ale restului globului, în covârșitoarea majoritate a popoarelor, cât și argumentele istorice. În cauză e nu doar istoria nazismului și stalinismului, știut fiind că Stalin e idolul președintelui rus.
În cauză e chiar trecutul lui Putin, care, stimulat de împăciuitorismul occidental și de fetișizarea diplomției de către Vest, a dezlănțuit din 1999 încoace o serie virtual interminabilă de campanii militare și de războaie distrugătoare cu tot cu crimele lor de război rămase nepedepsite.
Date fiind obsesiile și forma mentală ale liderului rus, cea de-a doua școală de gândire occidentală se întreabă, pe bună dreptate, ce se va întâmpla de acum încolo? Care va fi finalul acestei aventuri militare rusești? Dacă Putin obține acum victoria în Ucraina, când și unde va avea loc confruntarea Vestului cu Rusia și în ce condiții? De ce să luptăm în bătălia care va trebui oricum dată unde vrea tiranul rus, deci pe teritoriile statelor NATO, în momentul pe care-l va alege el pentru această confruntare militară?
De partea acestei școli sunt atât sentimentele americanilor și occidentalilor, ca și ale restului globului, în covârșitoarea majoritate a popoarelor, cât și argumentele istorice. În cauză e nu doar istoria nazismului și stalinismului, știut fiind că Stalin e idolul președintelui rus.
În cauză e chiar trecutul lui Putin, care, stimulat de împăciuitorismul occidental și de fetișizarea diplomției de către Vest, a dezlănțuit din 1999 încoace o serie virtual interminabilă de campanii militare și de războaie distrugătoare cu tot cu crimele lor de război rămase nepedepsite. El a ridicat permanent ștacheta și miza, până ce a distrus ordinea mondială postbelică și a început nu doar crime de război ca atacul deliberat asupra unei centrale nucelare ucrainene sau asupra infrastructurii civile ale orașelor Ucrainei, ci poate, cine știe, un genocid, nu doar terorism nuclear.
Cât să se mai perpetueze deci appeasementul care ne-a generat criza actuală? Și unde se vor sfârși toate provocările antiumane ale lui Putin? Și pe care front? Unde exact? La Chișinău? La București? La Riga și Vilnius? La Varșovia? La Berlin și Paris? La Washington?
Nu e clar cât va mai dura până ce această școală proactivă se va impune la Washington și în capitalele vesteuropene. Dar presiunea opiniei publice e probabil să joace de la un moment dat un impact decisiv. Cât oare vor mai răbda americanii și vesteuropenii să vadă imagini ale copiilor uciși de bandele teroriste ale lui Putin sub covoare de bombe care să aplice Ucrainei tactica impusă de Rusia luptătorilor pentru libertate ceceni, la Groznâi și opoziției siriene la Alep?
Cât vor mai suporta occidentalii să vadă poze cu orașe distruse, fotografii ale oamenilor asasinați cu sutele, miile, sau, cine știe, cu zecile de mii, iar pe de alta pasivitatea revoltătoare a administrației americane?
Întrebarea, în context, nu e de dacă momentul confruntării militare cu mașinăria de război putinistă va veni. Ci dacă va veni în timp util ca Ucraina să nu fi fost făcută una cu pământul și riscul pentru vest și pentru NATO să fi crescut enorm.