Testamentul Franței. Al Vestului. Și al presei cândva libere

Am încetat să mă iau cu mâinile de cap. Unde-aș ajunge, dacă, zguduit de noi și noi fapte siderante ale unui Vest, ajuns mai rău decât lumea a treia, căci e în război împotriva lui însuși, ori de ale cronicarilor lui, ”jurnaliști” de stânga, m-aș tot lua cu mâinile de cap?  

La pepeni (palestinieni)? Cine știe? De scris n-as mai apuca, evident. Căci mâinile tot la cap ar fi și de el s-ar lipi. Da, așa putea să dictez. Dar oare ce? Testamentul Franței, incnediate de proteste ”școlare”? Al BBC? Al presei occidentale?

Al comitetului norvegian al Premiului Nobel, despre au a cărui decizie de a o premia cu Nobelul Păcii pe Navi Pillay am mai scris mult, din prima zi, luptând din greu să nu vărs?

Nefăcuta Comitetului norvegian al Premiului Nobel pentru Pace

Am auzit mai nou că laureata Navi Pillay ar fi cerut ca Israelul să-și împartă scutul anti-rachetă cu Hamas, în Gaza. În fapt, e mai grotesc.

Nici nu se uscase cerneala pe raportul despre comunism al domnului V. Tismăneanu și al istoricilor din subordinea domniei sale, când, cum a reliefat Emma Reilly, fosta ei subalternă de la ONU, adepta sudafricană a Partidului Comunist Chinez, Navi Pillay, livra Beijingului numele disidenților (căutați de poliția politică a Chinei comuniste). Și se mai întâmplau și alte chestii stranii. Aleasa comitetului Nobel, norvegian, o ”distinsă” ex-Înaltă Comisară ONU pentru refugiați, șefă a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului și ex-judecătoare la CPI, calități în care activitatea ei supremă pare să fi fost protejarea de condamnări a regimului genocidar al dictaturii marxiste de la Beijing și osândirea fără probe, pentru imaginare ”fapte”, a Israelului, a comis-o vădit și în 2010.

Atunci, madam Pillay a boicotat decernarea Premiului Nobel pentru Pace scriitorului disident chinez, Liu Xiaobo, întemnițat (din 2009) și ucis ulterior, după gratii, de regimul chinez. Ucis acum mai puțin de 10 ani. În 2017. Comitetul norvegian al Premiului Nobel pentru Pace a admis în 2010 boicotul ei, dar și-a pierdut puțina memorie din 2017 încoace.

Cu toate acestea, am aflat nu fără o oarecare uimire că domnul Vladimir Tismăneanu a elogiat euforic Comitetul Nobel norvegian și decizia lui de a o premia pe Navi Pillay. Decizia, (care potrivit lui ar merita celebrată și pentru că ”Trump trebuie că e livid”) îmi pare echivalentă cu a le acorda domnilor Hitler, Stalin, Goebbels și Jdanov premii cu coroniță pentru guvernare democratică și transformare a ministerelor lor ale ”adevărului” în oficii de combatere a propagandei.

Iar grupării Hamas titlul de ”miliția și securitatea, prietenul și ajutorul tău”.

Despre Hamas, doamna Pillay a tăcut. Nu și despre Gaza, în care teroriștii filialei palestiniene a Frăției Musulmane guvernează până azi, spânzurând pe oricine li se opune. Când nu aruncă homosexuali de pe acoperișuri. Și când nu decapitează bebeluși, violează tinere și le amputează în acest proces și sânii, în invadatele chibuțuri israeliene. Ori altundeva.

Despre Gaza, madam Pillay a deplâns faptul că SUA nu i-au oferit fâșiei (folosite ca bază de lansare de rachete anti-israeliene de aceeași grupare teroristă, islamistă, Hamas) bani pentru propriul ei scut anti-rachetă, așa cum America a co-finanțat ”Iron Dome”-ul construit de israelieni.

Pe-atunci, madam Pillay refuza să sufle o vorbă despre Hamas. Care nu prea exista în limbajul actualei laureate. Sau în al ONU. Cum nu exista faptul evidențiat în 2014 de Liel Leibovitz în ”Tablet”, că Hamas cheltuia pe atunci un miliard de dolari pe an, furnizați în proporție de 40% de emirul Qatarului, Hamad bin Khalifa al-Thani. Restul, din banii UE și ai SUA.

Pentru ce i-a folosit gruparea islamistă, interpusă a Iranului teocratic?

Pentru construcția a 500 de km de tuneri militare, în care copiii din Gaza (cu excepția progeniturilor ștabilor jihadiști, finanțați și adăpostiți de Qatar) n-au avut voie să intre să se adăpostească de bombe. Și de rachetele Jihadului Islamic Palestinian. Din care una, eșuată, le-a aterizat palestinienilor din parcarea spitalului al Al-Ahli Arab în cap, omorând sute, în timp ce Hamas și propaganda teroristă de la New York Times, BBC, CNN, Reuters/AP și CBC transmitau in corpore, pe baza rapoartelor Hamas, că Israelul ar fi de vină. Nu i-am auzit pe Navi Pillay și pe adulatorul ei de la Universitatea Maryland să deplângă vreodată dezinformarea ”organelor” de presă apusene.

Ceasuri astrale ale aleșilor suburbiilor. Și ale presei ”libere”

Care continuă să-și ”dea doctoratul” și în zilele noastre. De pildă despre Franța. În timp ce, împinsă în stradă de agitprop jihadist, gloata tineretului școlar din Hexagon lua cu asalt poliția, familii, case, mașini și autobuze, incendiindu-le, iar unei femei i s-a atacaz fața, în stația de autobuz, cu un aruncător de flăcări, BBC găsea, cu greu, un colț liniștit cu fețe albe de juni non-violenți și afirma că ”protestele” ar fi ”vocale”, dar, chipurile, ”pașnice”. Cum pe drept evidențiază Leo Kearse. ”Pașnice” și mai deloc furioase. ”Doar” necăjite că elevii ar avea ”clase prea pline” de școlari. Și prea puțini dascăli. Mai nimic despre sutele de polițiști răniți. Nimic despre apelurile protestatarilor ”pașnici” fluturând steaguri palestiniene chemând la uciderea de polițiști în numele lui Allah.

Nimic despre tăieri de copaci, incendieri de autobuze, maltratări de oameni. Multe despre ”obișnuința” francezilor de a demonstra. Ca studenții din 1968. Citim multe, în ”Guardian” de pildă, despre revendicările pasămite ”legitime” ale demonstranților. Despre prezumtiva ”brutalitate”.

Dar nu a barbarilor din suburbii, ci aceea presupusă ”a poliției”. Sau despre presupusa ”importanță a satisfacerii, de către autorități, a revendicărilor” revoluționare.

Nimic, în schimb, despre pompierul incendiat cu un aruncător de flăcări în râsetele cetei de gură-cască. Sau despre dascălul îmbibat cu benzină în timp ce școala îi ardea. Nimic despre primarul de extremă stânga al suburbiei Parisului, Saint Denis, Bally Bagayoko, un comunist-islamist de culoare, imigrat ca 95% din populația banlieu-ului său, care cânta și dansa pe stradă cu oștirea de revoluționari nihiliști, instruită să pustiască și să omoare. Partidul lui Bagayoko, LFI (La France Insoumise), o formațiune comunisto-islamistă, se află, potrivit serviciilor secrete franceze și a guvernului de la Paris, îndărătul răzmeriței școlare actuale.

Iată despre ce sunt protestele

Cele marxiste ”pentru școli mai bune”, revolte exportate între timp în Belgia și, pe curând, în Marea Britanie, sunt despre islamo-gauchism. Sunt despre comunismul islamist al troțkistului Melenchon, un imigrant din Maroc, care conduce LFI. Sunt despre islamo-fascismul alianței roș-verde. Despre faptul că nebunia nihilistă e expresia preferată a crescândului militantism al tinereleor generații ale populației musulmane imigrate, care încep să preia controlul în vestul Europei. Și l-au preluat deja în metropole ca Londra, New York, Berlin sau Paris.

Unde, judecând după numărul de steaguri palestiniene, fluturate de gloata ”franceză” în delir, ”free palestine” se va înfăptui în curând. Dar în granițele Hexagonului, ale Franței, ale unei triste ”Grande Nation” de odinioară. Asta, dacă domnul Macron nu va implementa în propria sa țară ”soluția celor două state”. Eventual cu ajutorul doamnei Pillay, a Chinei comuniste și a domnului Tismăneanu.

E acest Vest cu un picior în groapă din pricina ”empatiei sale sinucigașe”, cum afirmă psihologul canadian Gad Saad, cel silit de politicile și măsurile de extremă stânga ale autorităților de la Ottawa să-și ia lumea în cap?

Sau, cum ar susține regretatul Roger Scruton, e banala victimă a oikofobiei, a urii de sine care a mai covârșit civilizații în trecut?

Alegeți dvs. Eu optez pentru cea din urmă, ca efect devastator al combinației de neomarxism, postmodernism și islamism, alianța care se vede clar în aceste zile, că-i face Vestului felul.