Conform calendarului evreiesc care celebrează Simchat Torah, se împlinește astăzi, 24 octombrie, un an de la masacrele comise de gruparea teroristă Hamas asupra israelienilor din sudul țării Sfinte. M-am întrebat în urmă cu mai bine de o săptămână cum vom putea sărbători în acest an, dată fiind sincronizarea cu cel mai cumplit moment pentru evreii din toată lumea, de la Holocaust încoace. În textul de mai jos, puteți citi observațiile mele, iar în rândurile ce urmează, recomandarea rabinului român Sorin Rosen. ”Multe autorități rabinice îndemnă ca anul acesta să facem o hakafa tăcută, un circuit cu sulurile de Tora în care, în loc să cântăm și să dansăm, să înconjurăm sinagoga gândindu-ne la cei dispăruți, la ostatici, la soldați și la cei aflați în pericol. Iar apoi, după această hakafa în tăcere, vom dansa din nou”, scrie rabinul Sorin Rosen.
În Israel, credincioșii vor locui de azi în corturi, timp de șapte zile. La capătul lor, ar urma să se bucure de ziua ”Bucuriei Torei”. Dar vor putea? Dar eu? Eu voi putea?
M-am întrebat dacă, de sărbătoarea ”Bucuriei Torei”, ”Simhat Tora”, la doar un an după ce în această zi au fost masacrați în Israel 1200 de oameni, violați în masă și răpiți cu sutele pentru că erau sau păreau evrei, e oare potrivit și posibil ca supraviețuitorii celei mai ample băi de sânge antisemite de după Holocaust și coreligionarii lor să mai celebreze această zi? N-au fost ucise bestial, atunci, femei, cărora li s-au tăiat sânii în timp ce erau siluite?
N-au fost arși de vii atunci copii și bebeluși, legați de mamele lor, schingiuiți și omorâți împreună cu ele? N-au fost lichidate familii întregi? N-au fost distruse comunități?
N-au celebrat cu bucurie teroriștii începutul lor de genocid nazist, comis de jihadiști în chibuțuri cu o euforie și o exuberanță lipsindu-le, în Holocaust, hitleriștilor, care și-au ascunși, jenați, crimele în masă antisemite, în loc să le filmeze încântați și fericiți?
Cum să se bucure oamenii de finalul citirii anuale a primelor cinci cărți ale Bibliei, Cartea Cărților dăruită de Dumnezeu, prin Moise, evreilor, iar prin ei lumii, de vreme ce ziua de 7 octombrie 2023 a fost, din unghiul multora, un ”șabat negru” și nenumărați credincioși vor rosti, în această zi, kadișul, tradiționala rugăciune pentru morți, în memoria celor uciși atunci. Sau altcândva. Pentru sfințirea numelui lui Dumnezeu.
Se poate oare sărbători într-o zi de doliu? Pe care-o prelungesc mai-marii din SUA?
Și se poate oare celebra, când Iranul continuă să amenințe statul agresat de interpușii săi cu genocidul? Iar fostul far al democrației e condus de o administrație americană care își șantajează public, umilitor, cu sistarea livrărilor de arme aliatul democratic din Orientul Apropiat și pe nimeni altcineva, deși Israelul e asediat din toate părțile de dușmani teroriști, islamiști și genocidari? În fața cărora, înaintea alegerilor, vicepreședinta SUA și președintele debarcat din cursa prezidențială se umilesc pentru un vot în plus de la comunitatea arabă a statului ”balama” Michigan, călcând pe grumazul statului de drept israelian, agresat zilnic, cu rachete, fie de Iran, fie de interpușii lui arabi?
Să nu știe conducerea americană că teroriștii islamiști pe care-i combate în aceste condiții grele Israelul sunt și inamicii Americii, iar maniera în care se comportă cuplul Biden-Harris față de un aliat prețios frizează trădarea națională? Dar n-au fost oare trădați și ucrainenii?
Replica din mărturia unui supraviețuitor
Ce desfătare, ce veselie, ce fericire să se mai ivească de Ziua ”Corturilor” și ”Bucuriei”, când în cortul unor mari concerne mediatice, precum CBS, jurnaliștii sunt atacați și blamați pentru că-și fac meseria corect și pun întrebări lămuritoare unor scriitori extremiști de stânga, producători de proză frizând antisemitismul cel mai gregar, ca Ta-Nehisi Coates? Când la acest post tv antisemit se admite discutarea dreptului evreilor la un stat propriu și se refuză recunoașterea suveranității israeliene asupra Ierusalimului, inclusiv a celui de vest?
Mi-au răspuns la nedumeriri, peste timp, cuvintele unui evreu din România. Pe Elie Wiesel l-a reluat recent iluminant și emoționant Michael Freund, în Jerusalem Post. Supraviețuitorul din Sighet al lagărului de la Auschwitz, unde-l deportaseră fasciștii maghiari, care-i exterminaseră întreaga familie, vizitase în 1966 Moscova și sinagoga locală, ca scriitor apusean, spre a informa despre crâncena prigoană a regimului comunist al Rusiei împotriva evreilor sovietici.
În ”The Jews of Silence: A Personal Report on Soviet Jewry”, Wiesel se achită de datoria sa de martor. Evreii ”tăcerii”, cum îi numește el în ”Raportul său personal despre iudaismul sovietic”, sunt descriși în timp ce, o dată pe an, de Simhat Tora, își sfidau prigonitorii, torționarii și asasinii, care le interziseră credința, religia și identitatea, ieșind cu miile la sinagoga din Moscova, ca să se bucure, să cânte și să danseze sub ochii poliției politice a regimului comunist.
Wiesel amintește, în context, de gaonul din Vilna și de o vorbă a ilustrului rabin și învățat între învățații Israelului din secolul al XVIII-lea, pe care copilul și adolescentul din Sighet n-o înțelesese niciodată. Gaonul găsise mai grea decât orice alt comandament divin îndeplinirea poruncii biblice, adresate de Dumnezeu evreilor, ”ve’samahta be’hageha”, de a se bucura în timpul Sărbătorii Corturilor, în finalul căreia se celebrează Simhat Tora.
De ce să fie greu să te bucuri? ”Doar în timpul Holocaustului am înțeles”, nota Wiesel, zugrăvindu-i pe coreligionarii săi ajunși în călătoria ”spre capătul speranței”, care, în lagărul de concentrare și exterminare, dansau de Simhat Tora de parcă ar fi ținut Tora în brațe, murmurau cântecele de Șabat, în timp ce cărau pietre mai grele decât puteau duce în spinare, șopteau lecții ale învățăturii religioase, prestându-și inumana muncă silnică.
”Ei ne-au învățat cum se comportă evreii în fața adversității”, scria el, Wiesel, reluat de Michael Freund, remarcând în concluzie că, pentru generația Holocaustului, porunca lui Dumnezeu de a se bucura era ”un comandament imposibil de îndeplinit. Și totuși l-au îndeplinit”.
Nihilismul și imposibilul. Și victoria asupra lor
Are dreptate Wiesel să considere că, dacă le-a fost lor cu putință ”imposibilul”, e cazul să-l putem și noi. Cu atât mai mult cu cât știm că dușmanii noștri de moarte, care nu prețuiesc viața, ci sfârșitul ei, abia așteaptă să ne lăsăm cuprinși de o disperare fatală. Și, dacă n-am putut fi încă exterminați fizic, să fim uciși moral: să ne abandonăm credința în favoarea uneia din noile ”religii” la modă. Care, fie seculare, fie islamiste, au, in corpore, o ”sfântă a sfintelor” comună: ura pe Vest și pe valorile sale, pe libertate, demnitate și pe stat de drept, pe o justiție demnă de numele ei, pe drepturi individuale, pe bucuria curată, neîntinată, morală.
Suveranul pontif al acestor ”religii” e alcătuit din nihilism și puteri destructive. Întrucât nu se roagă lui Dumnezeu, ”ei i se închină diavolului”, spre a-l parafraza pe Leon Bloy. Apărarea în fața acestui dușman pare a presupune forța pe care doar bucuria pură a iubirii o poate procura. Bucuria care se instalează, bunăoară, știind că te găsești cu toți ai tăi într-o colibă cât se poate de fragilă, în bătaia celor mai necruțătoare uragane și furtuni, dar Creatorul tău te apără de orice intemperii.
Nu le vom lăsa nici torționarilor, teroriștilor, îngerilor exterminatori care omoară în numele unui cult al morții și al celor 72 de fecioare, nici aliaților lor extremiști, dreptul de a ne dicta depresie și tristețe. Ori amnezia, care să ne facă să uităm de Tora și de Autorul ei divin. Ci, cu ajutorul Său, ne vom bucura în fața Lui. Și vom învinge.