Scenarii pentru ”ziua de după”. Și cât valorează

La Ierusalim bate la ușă ultimatumul unuia din cei trei membri ai cabinetului de război. În slugarnic consens cu mentorii săi de la Casa Albă, a căror mantră îl critică pe prim-ministrul statului evreu pentru că n-a apărut din prima noapte de război cu un plan pentru ziua de ”după” (și se presupune că ar fi vorba de ”ziua de după distrugerea Hamas”), Gantz l-a somat pe premierul israelian să-l prezinte. Grabnic. Până la 8 iunie. Altfel demisionează.

Rivalul lui Netanyahu la funcția de premier n-a fost original nici măcar în acest ultimatum. Gantz l-a urmat pe colegul său de cabinet, Gallant, repezindu-se și el, obsecvios, să facă pe plac administrației Biden, care pretinde, cere și solicită de luni de zile, poruncitor, repetitiv și imperativ, sau, demisia lui Netanyahu și ”planul de după”.

Avertismentul unui observator elvețian din Neue Zürcher Zeitung. Și planul de pace al lui Biden

Cum ar putea arăta acest plan și ce riscuri există în absența lui s-au străduit să detalieze varii observatori, analiști și experți, între care Jonas Roth, în paginile cotidianului elvețian Neue Zürcher Zeitung. Roth, care semnează un editorial intitulat ”În Gaza există pericolul unui război nesfârșit”, e un adept al ”înțelepciunii” convenționale și al ideii progresiștilor Casei Albe, potrivit cărora, ”dacă Israelul nu se străduiește destul pentru (ca să determine cum va fi) ziua de după, aceasta s-ar putea să nu mai aibă loc. Ceea ce ar fi fatal pentru statul evreu și întreaga regiune”.

Cu mai puțin de o săptămână în urmă a ieșit cu declarații publice Joe Biden, spre a anunța, cu mult tam tam, un așa-zis ”plan de pace”, susținut aproape instantaneu de guvernele statelor din G 7. Biden afirmase că planul s-ar baza pe propuneri israeliene și a cerut Hamas să-l adopte, dar Israelul oficial l-a corectat politicos ”pe ici pe colo prin punctele esențiale”, cum s-ar fi exprimat Caragiale.

La o privire mai atentă a reieșit că ”planul” Biden nu ținea cont, vai, de o cerință vitală pentru securitatea Israelului. Fiindcă, pentru statul evreu, e esențială refacerea capacității sale disuasive și eliminarea efectivă și durabilă a pericolului existențial al terorismului din Gaza. Ca și din nordul statului evreu, în speță din sudul Libanului, controlat de alți interpuși ai Iranului, în speță de teroriști de această dată șiiți grupați în ceea ce se numește ”Hezbollah”. Or, planul lui Biden nu prevede decât finalul războiului din Gaza, fără să precizeze ce va fi cu Hamas. Și nu include combaterea până la capăt a acestui flagel terorist islamist, palestinian, al cărui masacru săvârșit în Israel a declanșat actuala rundă a războaielor de supraviețuire, duse de statul într-o regiune volatilă, marcată de extremism și antisemitism și dominată de un Iran teocratic și genocidar.

De parcă la Casa Albă, la Pentagon și la Departamentul de Stat nu s-ar înțelege că geografia Israelului nu e ca a Americii și că statul evreu nu-și poate permite, dacă vrea să evite colapsul și sinuciderea, ceea ce-și îngăduie americanii în materie de apetență pentru propria înfrângere și căciulire, împăciuitoristă, față de inamicii democrației și ai libertăți.

Poziția Casei Albe și cauzele ei

Presată în an electoral de extrema stângă, administrația Biden încearcă practic să oprească războiul, ceea ce ar salva Hamas și i-ar oferi pe tavă șansa de a se perpetua la conducerea fâșiei Gaza. Motiv pentru care Hamas cere, pentru un acord, un armistițiu permanent și retragerea completă a trupelor israeliene din fâșie.

Deși realizează riscul inerent unui triumf al interpușilor islamiști ai Iranului, Biden face tot ce-i stă în puteri pentru a-l încurca, jigni și ambarasa pe liderul țării care-i combate. Revistei Time, Biden i-a declarat că ”oamenii” ar avea ”toate motivele să creadă că Netanyahu tergiversează terminarea războiului ca să rămână la putere”. SUA, care pretind că și-ar ”face griji” în legătură cu captivii israelieni din fâșie, l-au trimis din nou în regiune pe emisarul special Brett McGurk, cu misiunea de a obține un acord de încetare a focului și o înțelegere privind ostaticii.

Or, lui Biden îi pasă de orice, numai de ostatici nu, de vreme ce nu-i menționează nici măcar pe americanii captivi în celulele Hamas. SUA se prezintă ca ”bun aliat”, dar exercită presiuni maxime doar asupra Ierusalimului, șantajând cu izolarea statului evreu, pentru că vrea încetarea războiului, astfel încât Biden să aibă liniște pe frontul domestic, electoral, înaintea alegerilor, ca să se poată lăuda cu un armistițiu și da vina pentru orice posibil eșec pe prezumtiva proasta gestiune a situației de către Netanyahu.

Menghina lui Netanyahu

Despre premierul israelian, Biden, care-i răsfață de mult adversarii politici interni, e la curent că se zbate între ciocan și nicovală. Dacă se supune Americii, premierul israelian riscă să-și piardă și partenerii de coaliție guvernamentali, și războiul, expunând Israelul unui pericol mortal. Iar dacă nu, i se va reproșa că prelungește războiul în interes politic personal.

Unul din instrumentele cel mai frecvent folosite de Casa Albă și suporterii extremei stângi apusene spre a-l face de rușine pe Netanyahu e acuza că premierul israelian ar evita să prezinte un plan pentru ”ziua de după”.

Or, această ”zi de după” se îndepărtează tot mai mult, pe măsură ce America lui Biden face tot ce-i stă în puteri spre a împiedica Israelul să controleze situația din fâșie, izolând Hamas de restul populației, iar armata e stăvilită, de pildă la Rafah, și oprită de americani să repurteze o victorie decisivă prin aruncarea în luptă a unor forțe covârșitoare.

Iar toate acestea au loc în continuare, în ciuda faptului că strategii și politicienii americani s-au înșelat amarnic și repetat, prezicând presupusa incapacitate a Israelului de a evacua rapid mai mult de un milion de refugiați din Rafah. Realitatea, ca de atâta ori, a contrazis statul major din subordinea lui Biden.

Scenariile pentru ziua de după și valoarea lor reală de întrebuințare

Totuși, discuția despre ziua de după a devenit și mai academică, pierzându-și orice urmă de realism. În Neue Zürcher Zeitung, (NZZ), Jonas Roth a reluat ceea ce ”înțelepciunea” convențională afirmă că ar fi cele ”trei scenarii posibile” pentru faza care va urma războiului.

Potrivit primului, Israelul ar putea reocupa fâșia. Conform celui de-al doilea, s-ar putea retrage și reface ”status quo ante”, în speță situația de dinainte de război. În fine, al treilea scenariu, cel favorizat de Casa Albă și de întreaga suflare a stângii apusene care nu e atât de antisemită încât să vrea distrugerea pe loc a Israelului, vehiculează ideea unei trupe internaționale de pace care să asigure securitatea și administrației fâșiei.

Când? După retragerea evreilor. Fără această retragere și punerea pe picioare a unei trupe internaționale de pace ar avea de câștigat Hamas și mai ales Iranul, argumentează Roth. Iranul, susține el, ar profita de pe urma izolării Israelului, a conflictelor israelienilor cu SUA și a prezumtivei capacități a mulahilor de a contracara influența occidentală din Iran.

De parcă poporul iranian nu și-ar urî într-atât regimul teocratic și asasin în masă, încât să fie ferm pro-occidental și să țină pumnii combaterii, de către Israel, a interpușilor ayatolahilor din Gaza și sudul Libanului, ba chiar să-și manifeste deschis și repetat susținerea pentru israelieni. Care au devenit, net mai mult decât împăciuitorista Americă, simbolul speranței de libertate a Iranului modern. Dar argumentele lui Roth sunt deficitare și din alte motive.

Ce le scapă din vedere multora

Masacrul, violurile în masă și răpirile comise de jihadiști la 7 octombrie i-au șocat atât de profund pe israelieni, încât majorități consistente ale statului evreu, cu tot cu segmente ale stângii, au înțeles, ori vor înțelege, mai ales după ce se vor fi atenuat emoțiile acute, iscate de soarta ostaticilor, că, dacă statul evreu vrea să supraviețuiască, va trebui să încheie ce-a început în materie de antiterorism și desfascizare.

Nu există, nu poate exista, prin urmare, o întoarcere la status quo ante. Iar asta, chiar dacă Israelul e amenințat și realiter periclitat de perspectiva izolării internaționale. Parafrazând-o pe Golda Meir, ”dacă suntem siliți să alegem între a fi morți și compătimiți, sau vii și detestați, am prefera să fim în viață și dezagreați”. În covârșitoarea lor majoritate, evreii împărtășesc concepția ei, deși știu că, indiferent de imperativele politice, sau juridice interne și internaționale, e vital să acționeze etic și din religioasa lor rațiune de a fi, ca să împiedice orice desacralizare a numelui Divin, în contextul discuțiilor despre iudaism.    

Concomitent, recomandările stângii moderat antisemite din Vest pentru ziua de după sunt impracticabile și din unghiul experienței istorice. ONU a devenit un hub antisemit, după cum reiese din bilanțul tragic al UNRWA, de pepinieră școlară a terorismului, din cel de-a dreptul hilar al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care n-a condamnat de când e genocidara Chină, sau tiranii dintre cele mai crude, dar îi rezervă osândiri incontinente democrației israeliene. Sau din menținerea în funcție, în ciuda antisemitismului ei virulent, condamnat de Franța și Germania, a Franciscăi Albanese, raportoarea ONU pentru palestinieni, a cărei ură pe evrei rivalizează, în opinia mea, cu a mai-marilor naziști, devreme ce a contestat caracterul antisemit al ”celui mai amplu masacru antisemit al secolului”, după cum a denumit președintele Macron măcelul comis de jihadiștii palestinieni la 7 octombrie.

Și atunci? Dacă până și ONU e în acest hal, dacă instituțiile intrnaționale, cu tot cu CPI, s-au prefăcut în instanțe antisemite sau cu tendințe antisemite evidente, cum să funcționeze oare, în Gaza, ”o trupă multinațională cu mandat internațional”, cum o recomandă americanii și preopinenți de stânga europeni? Cine s-o controleze? Cât de anti-antisemită ar fi?

Ce valoare i s-ar putea conferi unei astfel de trupe formate din arabi și alții, care să edifice o administrație funcțională, să combată extremismul și să garanteze securitatea Israelului, date fiind terorismul Hamas, corupția endemică din lumea arabă, lipsa oricărei experiențe democratice veritabile a statelor din lumea islamică?

Lecția istoriei

Ce s-a întâmplat oare cu trupele internaționale din trecut? Cele care au ”păzit” pacea în Sinai, în 1967, au fost retrase cât ai clipi de secretarul general al ONU, U Thant, la prima stropșeală amenințătoare a dictatorului pro-sovietic al Egiptului, Nasser, ceea ce a prefațat războiul de șase zile din iunie.

Iar cele instalate în sudul Libanului după războiul cu Hezbollah din 2006 au clacat jalnic, cu tot cu rezoluția 1701, care stipula, pe lângă instalarea UNIFIL, dezarmarea teroriștilor șiiți. Care, evident, nu a avut loc. Cine a triumfat în Liban? Iranul și acoliții lui genocidari.

Cum s-a ajuns la palilalie, cum s-a eșuat în actuala sărăcie de idei, la tulburarea obsesiv-compulsivă care-i determină pe ”experți” să recadă în vechile rețete perdante de politică externă?

O definiție atrăgătoare a alienării mintale e repetarea la nesfârșit a aceleași greșeli în speranța că va da rezultate diferite. A evita nebunia reclamă curajul și hotărârea explorării unor căi și cărări nebătute și a unor drumuri realmente noi. De pildă în rezolvarea ”cvadraturii cercului” israeliano-arab. Pace va fi, când agresorii se vor lăsa de agresiuni.

Dar despre acest scenariu, într-o analiză viitoare.