Românii au avut un gânditor și un cărturar de anvergură universală. Se numea Ioan Petru Culianu.
Filosoful a fost asasinat la 21 mai 1991, pe când avea doar 41 de ani și preda strălucit la Universitatea din Chicago, unde-i luase locul lui Mircea Eliade la catedra de istorie a religiilor. Era, când i s-a curmat viața, un extraordinar specialist al gnozei, al istoriei culturii, al gândirii despre magie, mistică, ocultism și teologie.
Asasinarea lui a avut loc într-o manieră ritualică, semnalizând furia ucigașului sau ucigașilor pe ceea ce reprezenta, în lumea gândirii, în lumea ideilor, tânărul român care cucerise universitățile occidentale, începând cu cele italiene și olandeze, înainte de a se distinge în lumea academică de peste ocean.
Culianu, un autentic specialist al istoriei religiilor, un expert de incontestabilă valoare, autorul unor lucrări rămase de referință după revoluțiile cognitive ale unui interval de mai bine de 30 sau 40 de ani, în care s-a dezvoltat societatea informațională, reprezenta tot ce a avut mai bun și mai pătrunzător gândirea românească a secolului XX.
Când l-au omorât securiștii, legionarii, sau securisto-legionarii, (e mai puțin probabil să-l fi ucis în toaletă, cu un glonte în cap, după un curs, alți asasini), Culianu ar mai fi avut enorm de citit, de scris, de învățat și de predat. Și ar fi fost extrem de important să-i învețe pe români să efectueze lustrația. Și să combată mafia securistă și cleptocrația pro-rusă care au acaparat puterea.
N-a apucat. Moartea lui n-a constituit doar tăierea unui important pilon al democrațiilor occidentale în momentul zero al libertății românești, ci și o ireparabilă pierdere pentru știință, filosofie, istorie, cultură.
Anonimitatea și impunitatea de care se bucură asasinii lui sunt încă un vot de blam pentru poliția federală americană. Iar pentru români, ca și pentru întreaga lume liberă, constituie o tragedie incomensurabilă. Ar trebui să se instituie recompense enorme pentru prinderea ucigașilor săi și a complicilor lor.
(Later edit) Mi s-a obiectat că nu s-ar înțelege de ce să-l omoare pe Culianu Securitatea, de vreme ce fusese ”desființată” și de vreme ce ar mai fi existat ”mulți alți intelectuali periculoși pentru Securitate” care ar fi ”putut deschide ochii românilor”.
Securitatea, spun voci experte, a căror analiză o împărtășesc, nu s-a desființat cum trebuie și în realitate nici până azi. Ea dictează în, dixit Iohannis, ”statul eșuat”. Tot ea dictează într-o viață politică și publică în care mai nimeni din societatea civilă sau din partidele politice (de opoziție) nu controlează cu adevărat nici SRI, nici SIE, nici alte servicii și poliții care se bucură, ca ”UM doi și un sfert” sau jandarmii, de impunitate de facto. Și chiar dacă ar fi fost desființată poliția politică comunistă după 1989, polițiștii politici n-au fost desființați, n-au plecat nicăieri, beneficiază de pensii speciale și controlează mai tot, de la televiziuni la parte din justiție, trecând, probabil, prin guvern, dacă e să luăm la bani mărunți comportamentul acestui executiv. Pe de o parte. Iar pe de alta: în 1991 foarte puțini intelectuali erau cu adevărat periculoși pentru Securitate. Pentru că în majoritatea lor covârșitoare erau fie sub control, fie erau marginalizați, fie erau șantajabili. Culianu însă era cineva în Statele Unite, superputerea rămasă singură, căci tocmai învinsese în Războiul Rece imperiul comunist. Iar Culianu nu era nici șantajabil, nici marginal și nici sub control. DIMPOTRIVĂ.
Later edit II: pentru aprofundarea informațiilor despre I.P.Culianu, iată linkul la un excelent și foarte substanțial articol al surorii sale, Tereza, apărut în Observatorul Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/o-biografie/?fbclid=IwAR1QJToezgV_u5gBv20caT-_QqKuvUQJ0ZYNdMtEE19Zqal1AJ2cA1NYIME