Ce este a spune NU exportului de arme în Ucraina după toate explicațiile care s-au dat unui război îndreptat nu doar împotriva țării invadate de regimul Putin, a identității neamului ei și a valorilor la care a aderat ea? Poate fi – și chiar e, de regulă, o plasare în tabăra Moscovei.
Dar există și o finețe intelectuală necesară. Nu orice nuanțare e relativizarea vinei criminalului. Nu orice ambiguitate în raportarea la livrările de armament pentru Ucraina e semn de putinism. Nu puține poziții echivoce sau negative sunt ori pot fi și indiciu de miopie, de gândire deficitară, incapabilă să calibreze, să ierarhizeze și să fixeze just priorități, necesități și interese neglijabile ori secundare.
Cum discernem ce e de disociat? Cum distingem pozițiile intenabile, etic și politic de nejustificat, de o gândire precară, adesea și egoistă, care trebuie luată în serios și remediată, dacă e posibil? Știind că, de regulă, ceea ce e moral e și politic dezirabil. Și viceversa. Instinctul sănătos de obicei ajută.
Criza securitară și economică n-a început la 24 februarie 2022
Dar e nevoie și de un real efort intelectual. Or, gândirea precară caracterizează și o seamă întreagă de oameni legitim îngrijorați în fața problemelor de securitate sau materiale proprii, în fața unei ierni grele, în condiții de frig, de recesiune, de inflație și de prețuri exprobitante ale energiei. Toate aceste rele au fost agravate de războiul lui Putin.
Dar n-au debutat cu el.
Ceea ce prea puțini înțeleg adecvat e că deteriorarea situației securității și a poziției lor economice a precedat mult războiul și invazia declanșate de Moscova în Ucraina, la 24 februarie 2022.
În lumea globalizată, erorile unei elite alimentând izolaționismul superputerii sau politicile economice și securitare ale unor puteri contravenind legilor pieții sau unor principii sacrosancte, precum disuasiunea, au efecte regionale și globale potențial dezastruoase, căci declanșează crize, semnaliezează slăbiciune și stimulează, ca atare, atacul tiraniilor.
Cazul israelian
Ce interese legitime reclamă prudență în livrarea de arme? Securitatea Israelului, de pildă. Statul evreu nu e de azi de ieri urât feroce și virulent atacat de dușmanii săi totalitari de pretutindeni. Spre deosebire de alte state, Israelul e amenințat existențial. Intensificarea și amplificarea urii pe statul evreu până la nivelul ei de azi are multe resorturi. Ea se datorează și antisemitismului clasic și modern, cu variantele lui progresiste, contemporane, și întețirii lui masive prin exportul sistematic de iudeofobie în lumea arabă și islamică de către regimurile totalitare, de la cel nazist, la cele comuniste, prin KGB, STASI și Securitate.
Acest export al urii a vizat, nu mai puțin sistematic, Occidentul, infiltrat și el, cu ură masivă, de către polițiile politice ale regimurilor de extracție sau obediență comunistă și sovietică. Rezultatul acestor exporturi a fost degradarea sistematică a imaginii Israelului în lume. Sprijinit inițial de toate forțele democratice din lume, statul evreu s-a văzut de la un moment tot mai periclitat de izolare. Negaționismului i s-a adăugat la stânga spectrului politic occidental un antisionism care i-a aplicat statului evreu un triplu tratament toxic. L-a expus standardelor duble, l-a delegitimat, l-a demonizat.
Așa se recunoaște, potrivit unei definiții excelente datorate eminentului ex-disident sovietic, Nathan Scearanski, critica antisemită escamotată sub faldurile antisionismului, de cea legitimă a unui stat evreu care, nota bene, nu e doar o entitate națională, ci și o democrație. Când Israelului i se aplică standarde duble, (cum ar fi să i se ceară Ierusalimului ceea ce nu i se cere Indiei în Kașmir sau Franței, bunăoară să ”decolonizeze Corsica”) și când statul evreu e și deligitimat și demonizat, e clar că osândirea triplă la care e supus e de natură antisemită.
Concomitent, fiind deopotrivă un stat cu un popor majoritar având propria religie, alta decât a celorlalte țări de pe glob și din organizația mondială, dar și o democrație, și anume una mai vie, dar și mai periclitată decât majoritatea celorlalte, Israelul se află într-o poziție cu totul specială. Faptul că e un stat de drept și o democrație liberală nu-l scutește de o amenințare existențială fără egal. Ca atare, e obligat să ia măsuri speciale de apărare.
În acest efort îl ajută, de multe decenii, americanii. Nu dezinteresat, de vreme ce democrația israeliană e principalul aliat al SUA în Orientul Apropiat și Mijlociu și un important cap de pod în regiune. Or, acest ajutor american s-a diminuat sensibil în anii administrației Obama și ulterior, când la Washington s-a hotărât, spre paguba democrațiilor și aliaților Americii, retragerea militarilor americani din Orientul Mijlociu, decizie de care a profitat Rusia, spre a pătrunde în zonă și a o destabiliza durabil prin alianța ei cu dictatorul sirian Assad și cu protectorul său șiit, iranian.
În fața problemelor ivite prin retragerea americanilor din spațiul siro-irakian, Israelul s-a văzut ori s-a crezut nevoit să amorseze un parteneriat tacit cu Rusia, care să-i permită să confrunte manu militari, sub ”ochii” radarelor ruse, amenințarea teroristă câtuși de puțin neglijabilă, reprezentată de gruparea islamistă șiită, Hezbollah, o organizație finanțată, înarmată și teleghidată, ca și grupările teroriste din Gaza, de Iran.
Vai și amar, când democrațiile nu învață din greșeli
În aceste condiții a izbucnit războiul din Ucraina, iar oficialii de la Ierusalim, pradă aceleiaşi erori de gândire militară făcute de toate puterile occidentale și, parțial, chiar și de ucraineni, au calculat cu rapida victorie a Rusiei. Israelul a luat deci decizia de a nu risca parteneriatul de pe teatrul de război sirian prin livrări de armament Ucrainei, cu atât mai mult cu cât Moscova părea să nu practice o politică antisemită.
Toate aceste calcule și credințe s-au dovedit eronate.
Ucraina rezistă și a învins în diverse mari bătălii pentru Kiev, în Harkiv, în parte din regiunea Herson, promițând să dobândească victoria în acest război. Iar șef-rabinul Moscovei s-a văzut silit să fugă din Rusia, ca să nu fie forțat să susțină un război criminal și genocidar, ori să fie ucis. Șeful diplomației ruse, ”Javrov”, i-a inventat lui Hitler o origine evreiască spre a-l putea ataca mai lejer pe evreul Zelenski, președintele Ucrainei. Iar regimul Putin a anunțat evacuarea din țară a Sohnutului, Agenția Evreiască însărcinată să-i ajute pe evreii care doresc să emigreze să găsească drumul spre Israel.
Înseamnă toate acestea că Israelul a greșit hotărând să nu livreze ajutoare militare Ucrainei? Ori să se poziționeze, o vreme, ambiguu față de agresor și față de o agresiune pe care până la urmă a condamnat-o nu premierul, ci ministrul de externe israelian, înainte ca șeful diplomației să preia cârma guvernului de la Ierusalim?
La prima vedere nu, căci deciziile erau menite, legitim, să-i apere pe evreii din nordul țării de terorismul șiit. Ca și pe cei din Rusia. În fapt, da, pentru că statul evreu a ajutat umanitar puternic Ucraina, dar s-a plasat la capitolul arme atât moral și intelectual, cât și politic și securitar într-o poziție cel puțin problematică, acceptând dependența în chestiuni securitare de un inamic, iar apoi s-a complăcut în ezitări, unde se cerea claritate morală și principialitate.
Plasându-se tactica deasupra strategiei, se pune căruța înaintea boilor. Rădăcina acestei eronate poziționări, doar aparent justificate pragmatic, ține, inițial, de dilema creată de retragerea americanilor, care i-a obligat pe aliații lor israelieni să se facă în Siria ”frate cu dracul” ca să treacă puntea în fața amenințării teroriste și a implantărilor de forțe ale ayatolahilor.
Or o atare ”frăție” nu poate fi până la urmă bună. Căci în genere nu poate fi politic și securitar în regulă ce nu e moralmente ok. Cum n-a fost bună nici dependența Germaniei, chipurile ”fără alternativă”, sub Merkel, de gazul rusesc. Dar se poate compara o eroare energetică și economică, cu o ”necesitate” securitară? Nu. Dar numai dacă necesitatea e reală și dacă eventuala eroare a estimării uneia în fond părelnice e corectată la timp. Israelul ține secrete exporturile sale de arme, care au luat în ultimul an proporții fără precedent. Și de care au beneficiat în trecut și regimuri mai mult decât îndoielnice. Secretomania are, în acest domeniu, și avantaje tactice, și dezavantaje practice. Scutește țara și industria ei de război de explicații jenante, dar le și expune riscului corupției, precum și unei potențiale deteriorări considerabile în sfera imaginii.
Democrațiile, desigur, nu sunt perfecte. Mai greșesc. Principala lor calitate e capacitatea de a învăța. Supuse unor critici justificate, pe bază de realități și de argumente solide, democrațiile, cât timp sunt intacte, învață și își corectează cursul. Dar numai dacă îi respectă pe criticii lor constructivi. Dacă nu, vor perpetua niște greșeli cu efecte mai întâi pernicioase, iar pe termen lung catastrofale. Așa cum au fost erorile comise de Germania și, în siajul ei de Europa, în raporturile cu Moscova.
Importanța distincției dintre propagandă și judecata critică și pericolul izolării
Or, am fost în repetate rânduri boscorodit sever de unii israelieni apodictici, iritați de judecățile mele critice, menite să ajute la apărarea statului evreu, nu s-o contracareze. Cum de îndrăznesc să critic țărișoara? – am fost apostrofat. Uite că un jurnalist independent îndrăznește.
Înseamnă că scopul ar scuza mijloacele? Nu. Că dreptatea e invariabil de partea mea? Nici atât. Sau că un evreu care nu e direct afectat de amenințarea teroristă din sudul Libanului își poate permite să dea sfaturi coreligionarilor săi care sunt în bătaia puștii, considerând că planează asupra lor un risc potențial mai mare?
Nu există un răspuns univoc la multe întrebări. Dar nimic nu poate înlocui utilitatea unei dezbateri libere și fin nuanțate pe teme de importanță existențială. Criticile jurnalistului sunt menite s-o inițieze.
Descalificarea lor pe bază de expertiză absentă și de confuzie cu extremismul le dă antisemiților apă la moară. Cum promovează extremismul a cere cetățeanului să fie pasiv, să nu evalueze, la nevoie critic, prestația liderilor săi. În acest context, criticii evrei ai evreilor critici aplică propriei democrații un dublu standard. Ce mai valorează ea, dacă i se răpește șansa de a învăța și a se ameliora, dată de asumarea dreptului la judecarea critică a guvernanților? Într-o democrație, dreptul de a critica nu se suspendă, decât cu prețul suspendării democrației. Nu e agitprop, ci constructiv să se considere că e vital ca liderii unei democrații, precum cea israeliană, să realizeze cât mai rapid și natura virulent antidemocratică, totalitară, funciar antisemită, global agresivă a regimului de la Kremlin, și caracterul pernicios al izolării proprii în concertul națiunilor democratice ale civilizației iudeo-creștine, și efectul ei securitar dezastruos pentru interesele statului evreu.
Fiindcă izolarea ”evreului națiunilor” e, alături de promovarea pasivității și anomiei, unul din cele mai importante obiective ale antisemitismului global, sau ”sintetic”, cum i-am zis în anii 90.
Imperativul solidarității celor liberi și condițiile victoriei democrațiilor
În contextul alianței autocrațiilor, e imperativă solidaritatea democrațiilor. Care e la fel de complicat de forjat ca un consens evreiesc. Doi evrei, trei păreri. Douăzeci de democrații, trei sute de păreri. Și totuși: persistența în greșeală e rea. Disocierea fie și numai în chestiuni de nuanțe și de stil, darmite de fapte, de americani, britanici, polonezi, cehi, sau baltici nu poate fi, cred, foarte bună pentru israelieni. Și nici pentru unguri sau români. Sau pentru alte națiuni, ale căror valori democratice sunt sub atac rusesc.
În fond, ceea ce încearcă Rusia cu aliații ei, e să accelereze mai vechea tendință, decelabilă din 2012 încoace, de anihilare a democrațiilor și de extindere și întărire a lumii autocrațiilor. Cum a reliefat șeful armatei britanice, generalul Sanders, citându-l pe înaintașul său, Montgomery, ”trebuie să dezvoltăm metode noi. N-are rost să continuăm la fel doar pentru că nu s-a făcut altfel în ultimii 30 de ani.” Ziarul israelian Haaretz îl citează afirmând că nu s-a confruntat niciodată cu ”o amenințare mai clară asupra principiilor suveranității și democrației ca actualul pericol reprezentat de agresiunea brutală a…lui Putin”, o perioadă ”similară în istorie, cu aceea de acum 80 de ani”, (din epoca hitleristă).
Sunt mană cerească pentru inși ca Putin crizele periodice, iscate nu doar de autocrați, ci și de erorile evitabile ale democrațiilor aflate sub atac. De pildă de cele grotești, determinate ideologic, oferind muniție propagandistică Rusiei, comise de progresism în numele ecologismului, al antirasismului rasist, al ”justiției sociale” sau al altor politici identitare. Ce trebuie să li se spună oamenilor alertați de spectrul frigului de la iarnă? Că se iau măsuri economic sustenabile, nu ideologizate, de contracarare a inflației, a crizei energetice și economice.
Dar și că prioritate existențială absolută are acum războiul ruso-ucrainean.
În măsura în care-și apără libertatea și capacitatea autocritică, esențiale spre a învăța, precum și linia întâi a frontului ucrainean, constituindu-le azi granița reală, democrațiile liberale apusene vor ajunge la politici adecvate realității și provocărilor actuale. Coerente, consistente și congruente intelectual, moral și politic cu rațiunea și cu propriile valori și interese, programele lor vor obține câștig de cauză. Democrațiile vor prevala, iar prosperitatea se va reinstala. Iar dacă nu, nu.