Mă trăgea recent de urechi (suav, ca să nu doară, dar hotărât) un drag prieten. Pentru că ceream claritate morală. În legătură cu războiul ruso-ucrainean, se subînțelege.
Despre acest război nu toți creștinii sunt de aceeași părere. Vezi cazul kaghebistului Kiril, cel mai nou preafericit, fiindcă a fost iertat de sancțiunile europene în urma intervenției creștinului turbo Orban (căruia i-am putea spune, de acum încolo, Turban)
Din nou despre claritatea morală
”Cine o cere, n-o are”, îmi zicea cu alte cuvinte, acuzându-mă, subtil, de trufie și recomandându-mi, întru revenire la adevărata (nu la închipuita) smerenie, lectura unui minunat scriitor creștin. Hait, mi-am spus: am băgat-o pe mânecă. M-am alarmat. De ce-am cerut-o, dacă n-o am? De ce m-am hazardat? Nu e în cel mai bun caz o probă de impardonabilă neștiință, de naivitate, ignoranță și prostie, în cel mai rău, păcatul mortal al fuduliei și aroganței să mai spui că a minți e a minți, a fura, a fura și a omorî, a omorî?
Un gânditor de anvergura lui, mi-am zis, știe ce spune, dacă mă suspectează că-mi atribui nemeritată importanță și moralitate și mă trimite direct la clasici, spre a mă documenta. Și spre a mi le scoate din cap. Așa că am început instantaneu să citesc lectura recomandată. Și să-mi examinez conștiința. Și cuvintele cărora ea pretindea, fals și trufaș, că le-ar fi articulat și le-ar fi dat glas.
N-am reușit să mă dumiresc ce e rău în a cere formatorilor de opinie să lămurească, nu să deruteze publicul complicând inutil ”dilema” cruntă: cu cine țin? Cu agresorul terorist, violator sau ucigaș de copii, care-mi fură casa și țara? Sau cu omul care alege să-și apere nevoile și neamul?
”Țin puțin cu Putin, dar și cu amândoi”, îmi șoptește nebulos și sulfuros intelectualul complex, rasat și sofisticat, disprețuindu-mi logica binară, suspectă de a fi autoritară, dacă nu chiar totalitară.
Fiii marelui Dumnezeu și mica lor datorie
Or eu, netrebnicul de mine, nu pot să țin decât clar cu agresatul și pe nedrept victimizatul. Despre care am impresia că are dreptul să fie apărat și tratat cinstit și cu onoare și respect. Corect e? Just e? Nu e unilateral? Ba bine că nu! Absolutism! Maniheism curat! Un blestemat de dualism!
Ce ți-e și cu monoteismul nostru iudeo-creștin. Care ne-a învățat să ne semețim, de vreme ce Dumnezeu îi cere faraonului (în Exod, 4;22) să-l pună în libertate pe ”Copilul meu, întâiul Meu născut!” Regretatul rabin-șef al Marii Britanii, Jonathan Sacks, scria în context că îl întreabă adesea creștinii dacă nu crede că Isus a fost fiul lui Dumnezeu. Cum să nu, replica Sir Jonathan. Nu sunt toți evreii fiii Lui? Rugăciunea Avinu Malkeinu (Tatăl nostru, Regele nostru) încapsulează această filiație.
Mai mult. Îmi pare că o merită orice om, de vreme ce fiecare dintre noi e creat după chipul și asemănarea Lui. El ne ridică. Și tot El ne învață smerenia. Căci e și Păstorul nostru. Sau, cum afirma foarte misticul lider hassidic, rabinul Simcha Bunim din Przysucha, rezumând valoarea vieții, ”noi toți ar trebui să avem câte două bilețele de pus în două buzunare. Pe primul să scrie: lumea pentru mine a fost creată. Pe al doilea: nu sunt decât praf și cenușă”.
De la El le avem pe toate. Doar că unora nu le-ajunge. Unii dintre noi le vor pe veci pe toate cele nu de la El, ci de la Amărel. Pe ceilalți preanefericiți îi tratează ca Putin și patriarhul pe ucraineni. Ei nu există pentru ditai țarul și patriarhul său, decât ca să fie rerusificați și ”denazificați”. Sau înfometați. Când cerem claritate morală e bine și recomandabil, desigur, să nu ne-mpăunăm.
Dar chiar dacă ne mândrim, vanitoși, cu penele panașului nostru intelectual din cozile celor mai falnici păuni, să facem astfel, încât să-i lămurim pe întunericiți. Să punem umărul să eșueze planul sceleraților care, hoți, le fură săracilor nu doar țara, ci și pâinea de la gură. Și hai să ajutăm să dea greș proiectele ticăloșilor care, militariști, îi demilitarizează pe alții. Și care, degenerescenți, culpabili, agresivi, indecenți și naziști, îi ”denazifică” pe sfioși, pe onești, pe liberali și pe inocenți.