Frica. Și un tramvai numit dorința înfrângerii lui Simion

(Motto: pentru că urau iepurele, capra și oaia au votat lupul. Au sfârșit mâncate dimpreună cu rața, găina și cocoșul, care nu s-au prezentat la urne).

Suntem în pericol de mare derapaj din pricina alegerilor prezidențiale? Ba bine că nu.

Situațiunea

Moneda, bursa și economia românească dau semne de pe acum de notabil stres. Înainte ca revoluția să-și devoreze copiii, vorba lui Jacques Mallet du Pan, ar putea distruge țara și baza economică a bunăstării care le oferă revoluționarilor luxul s-o facă. Luxul să întoarcă România la glie și tiranie. La furt și corupție pe față, la colectivism, la național-comunism și la bolșevism putinist. La Codreanu și la o nouă catastrofă națională, nu doar naționalistă.  

Încât actorii politici relevanți răspândesc frică de parcă ar fi cojile semințelor sparte între dinți și scuipate în peisaj de vagabonzi. Oamenii lui George Simion îi amenință pe români cu naționalizări, disponibilizări și cu invazia unui miliard de ”ghei” de la Bruxelles, uitând că Nicușor Dan se manifestă ca un familist conservator, disociat clar de ideologiile anti-familie.

De cealaltă parte, noul șef al USR, Fritz, face campanie pentru Nicușor, afișând ”pericolul Simion”. Care e pericolul Georgescu. Adică Lenuța Ceaușescu. Adică Putin.

Ce nu înțeleg nici edilul Timișoarei, care s-a discreditat în puciul lui intern din USR, nici mulți alți preopinenți, influenceri și intelectuali publici este că nu se câștigă alegeri doar pe bază de emoții negative. Iar acest scrutin chiar este imperativ să fie câștigat de pro-europeni.

Iar nu de ruși. Și de securiștii legionari. Ca atare, alegătorii normali la cap care înțeleg bine mizele, au, ce-i drept, motive reale de spaimă. Cu atât mai mult cu cât știu că lui Nicușor nu-i va fi de loc ușor să adune milioanele de voturi despărțindu-l, acum, de liderul AUR.

La bursa de pariuri, Simion e clar favorit. La fel, într-un sondaj care circulă în rețelele sociale fiind comandat și prezentat miercuri de însuși Nicușor Dan. Ce-i drept, ca toate sondajele, și acesta e prea puțin de încredere. Sunt prea mulți oameni care nu răspund corect întrebărilor sociologilor, nici când cei din urmă sunt de bună credință.

Pe de altă parte, o fi dispărut din scenă altă sursă de frică, în speță șarpele cu clopoței, zis și ”năpârca cu ochelari”. Dar vipera mitomană a rămas depozitara unui mare număr de voturi, de care vor avea nevoie mare ambii candidați. Cine le ia? Cine? Frică.

Frică mare

Teama a născut dorința exorcizării tuturor angoaselor și spaimelor prin potențarea paroxistică a fricii. Pe ideea lui cui pe cui se scoate. Căci, dacă de emoție e nevoie, nu ne-am putea lipsi de sentimentul groazei inculcat alegătorului român. Or, nu orice dorință e bună.

Când realizezi vacuitatea vieților duse de unii ”influensări”, sau politicieni, după ce-și văd ”cu ochii” visul parvenirii la faimă sau la Cotroceni, te ia groaza și-ți piere dorința de o asemenea viață. Căci prea e lipsită de luptă, se plângea, după ce a devenit celebru, Tennessee Williams, în introducerea la faimoasa lui piesă, ”Un tramvai numit dorință”. Căci ”nu privațiunea ci luxul e lupul de la ușă, iar colții acestui lup sunt micile vanități, îngâmfări și neglijențe…” Luxul i-a metamorfozat pe mulți în georgiști și simioniști.

Aspirații doleanțe dodoloațe

Căci unele dorințe duc de-a dreptul în brațele ”Zeiței Târfă”, invocate de William James, cum nota același genial dramaturg american. În patul cui se lăfăie târâtura acum? Mi-e greu să cred că este cineva care nu știe. În fond, Simion a pierdut un proces cu fostul ministru moldovean Anatol Șălaru pe tema întâlnirilor liderului AUR cu agenții spionajului rus.

De spaima rezultatului confruntării de la 18 mai, unii s-au aruncat în brațele fricii așa cum se dedau idolatrii speranței la picioarele unui idol. Cineva, o persoană altfel bine, lucidă și rațională, reliefa în context că ”realismul nu aduce voturi, cum aduc emoțiile”. Ea cerea, ca atare, să fie generate ”pe tema haosului, izolării si pericolului la adresa libertății”.  

Or, pe cât de puternică e această ispită, pe atât de viguros trebuie să i se reziste. Metoda generării fricii de extremism, de fascism și nazism s-a încercat fără încetare în Occident, în ultimul deceniu. A clacat lamentabil în fața populismului de dreapta. Și a eșuat sistematic, după cum m-am văzut silit să documentez, ca jurnalist, eu însumi, după ce am prezis, just, și votul pentru Brexit și cel care l-a adus pe Trump de două ori la Casa Albă. Pentru că prea mari au fost și nefăcutele progresismului care i-a adus la putere pe populiști.

E curios că nimeni nu pare în România să pună preț pe evidențe care, ulterior, s-au repetat și verificat fără încetare. Când italienii au ridicat-o pe scut și la putere pe ”fascista” Meloni. Când, tot apelând la frica de bau-bau, nemții au sporit, dublat, triplat voturile AFD, reducând cel mai important partid german al ultimului veac, SPD, aproape la insignifianță. Căci deși cooptați la guvernare, social-democrații nu mai reprezintă decât un infim și tot mai mic segment electoral.

Da, premiantul clasei de la Primărie va trebui să pună osul, să vâre nițică emoție în discursul său cam tern, de olimpic pus la uscat, ca să-i aducă pe alegători la urne și să evite o Românie fascistă. Căci fascistă (și nihilistă) cu adevărat (și nu doar la figurat) riscă țara să fie. Dar a călări pe această predicție și a bătători această intuiție, în loc să promită un program realmente conservator și democratic, nu va împlini dorința democraților.   

Unele dorințe se desprind de doritorii lor și devin independente. Multe duc în bălării. Multe se învârtoșează astfel încât să nu se poată împlini. De pildă, când se împerechează pervers cu teoria celor cărora le place pumnul și palma și zic șiret că ne-ar ”trebui” să fim ”pedepsiți” de un ”regim autoritar, să priceapă și cretinii care l-au votat cum e”.

Pe drept se atrage în context atenția, că regimurile autoritare au tendința irepresibilă de a nu se mai duce, după ce imbecilitatea masei la timonă le aduce. Legionarii au dispărut de la cârmă doar pentru că Antonescu s-a dovedit mai abil în a-l convinge pe Hitler că are nevoie el, iar nu de ei, dar aliații lui și ai lor, hitleriștii, care dezmembraseră România, au putut fi alungați doar după catastrofa unui război mondial, un Holocaust și 60 de milioane de morți.

Comuniștii, și ei criminali, au devalizat țara mai bine de 40 de ani, iar apoi, sub formă de postcomunism, alți 35. Pentru ca acum, facțiunea cea mai gregară a securismului autohton și pro-rus să vrea să-și oficializeze prezența, până acum ocultă, la butoanele țărișoarei. În care, bolnavi de sechelele cuzismului și comunismului anterior, i-am lăsat vreme de 35 de ani să rămână și să-și facă de cap în taină, refuzând lustrația și democratizarea autentică.

Ce ar trebui acum?

Ca Nicușor Dan să descopere în el puterea de a spune adevărul și de a promite, apăsat și credibil, reforma reală, în speță o schimbare de centru-dreapta veritabilă.

Pe fanatici nu-i va putea convinge și ar fi bine să nici nu încerce. Emoție? Da. Propaganda fricii pe care mizează extremiștii și etichetările? Nu. Căci frica e oricum în mulți. Nu mai trebuie intensificată obsesiv, amplificându-se tendința spre iraționalitate din societate.

Fanaticilor le poți flutura și un tramvai, tot câte un ”căpitan” aleg.

Datoria lui Nicușor e, dimpotrivă, ca, prin mesaje și politici simple și clare și apel la rațiune, dar și angajament în favoarea schimbării reale, a adevărului și dreptății, să-i scoată la vot pe cei care, sastisiți de minciunile ultimelor decenii, au încetat să se mai lase mobilizați la vot.

Dacă-i reușește comutarea de la politicianism la patriotism real, va câștiga. Dacă nu? Vai.