Ce ar fi putut învăța Trump din istorie în privința Rusiei? Dar adversarii populiștilor europeni de la Trump?

Pare că din istorie nu învățăm decât un lucru. Cum spunea filosoful german Hegel, marele fenomenolog al istoriei, ”nu învățăm din ea decât că nu-nvățăm nimic”.

Bun. Dar ce-am fi putut învăța, dacă am fi fost mai studioși și mai capabili să ne fructificăm memoria?

Cum s-ar putea rezolva conflictul din Ucraina, de pildă. Și cum pot evita democrațiile occidentale să amplifice popularitatea unor politicieni ca Marine Le Pen.

Rusia, războiul din Ucraina și Donald Trump

În replică la recenta afirmație a președintelui SUA, care s-a declarat ”supărat foc” pe Putin, pentru că tergiversează încheierea războiului cu Ucraina, Rusia a refuzat propunerea americană de armistițiu. Aceasta ar fi ”inacceptabila în forma ei actuală”, a spus adjunctul lui Serghei Lavrov, Serghei Ryabkov. Potrivit viceministrului rus de externe, propunerile actuale nu rezolvă ”cauza primordială” a conflictului, neajuns care  ar ”trebui depășit”.

Ryabkov n-ar fi trebuit să caute mult ca s-o depisteze și s-o rezolve. Cauza primordială a conflictului este neacceptarea, de către Rusia lui Putin, a independenței ucrainene și a orientării Ucrainei spre Vest, precum și invadarea ei în scopul comiterii unui genocid.

Ryabkov are face bine, de asemenea, să găsească rapid și modalitatea optimă de a depăși neajunsul despre care vorbește. Retragerea armatelor lui Putin din țara lui Zelenski ar furniza o cale foarte eficientă de a-l depăși. Și mai bine, din unghiul dreptului internațional, ar fi ca agresorul să fie crunt pedepsit. În acest scop, e recomandabil ca America lui Trump să renunțe în fine la iluziile ei de pace. Ea nu va veni, cât timp SUA îl cocoloșesc pe dictator. Și cât timp Trump refuză să ia măsurile necesare opririi invaziei inamicului SUA, prin mijloace aflate la îndemâna Americii, dar rămase neutilizate de administrația Biden, de teama urmărilor unei victorii militare ucrainene și a posibilei debarcări a lui Vladimir Putin.

Or, după cum a detaliat în repetate rânduri acest blog, pacea nu se va putea instala cu adevărat decât după pedepsirea agresiunii și oprirea expansiunii rusești, nu dacă ea se bucură fie și de un succes limitat, ori dacă vinovatul principalul al războiului, în loc să fie mort sau după gratii, va continua să fie la timona unei mari puteri și pe cai mari, vorbind de la egal la egal cu președintele SUA. În același timp, Putin nu e singura problemă actuală, confruntând Europa și NATO. Altele, nu mai puțin spinoase, sunt aliații lui din China și Coreea până în Iran. Și, mai ales, dezbinarea din interiorul alianței apusene.

Dacă administrația Trump vrea să progreseze spre pace, va trebui să învețe din istorie și să-și schimbe esențial orientarea externă. Va trebui să pună capăt urgent conflictelor cu aliații (și presiunilor oneroase exercitate asupra lor), dar și prieteșugului cu inamicii de moarte ai Americii. Și va mai fi silit să stingă, concomitent, incendiile aprinse rând pe rând, de împăciuitorismul occidental și de lașitatea liderilor apuseni, în Ucraina și în Orientul Apropiat. În context, Ryabkov a avertizat SUA, să nu cumva să bombardeze instalațiile nucleare iraniene, căci o asemenea acțiune ar avea ”consecințe catastrofale”.

Ca de obicei, realitatea nu e cum o zugrăvesc dezinformatorii de la Kremlin, ci, cum ne învață istoria, pe dos.

Ce ar fi putut învăța Europa antipopulistă de la Donald Trump?

Că un verdict (fie și juridic justificabil) precum cel care a scos-o din jocul politic francez pe Marine Le Pen, în loc să ajute în lupta împotriva ascensiunii dreptei, o însuflețește. O înflăcărează, o stimulează și o face irepresibilă, garantându-i un succes fulminant, pe care nu l-ar fi avut niciodată, altminteri. Judecătoarea Bénédicte de Perthuis n-a vrut să știe de istorie.

De vreme ce Marine Le Pen n-a contestat deturnarea de fonduri de la asistenții ei din Parlamentul European la colaboratorii ei din partid, de Perthuis a crezut, în miopia sau iresponsabilitatea ei, că poate ignora recomandarea curții constituționale, de a ține seama de contextul politic. A lovit-o deci pe Le Pen cu duritate maximă. A crezut că, procedând astfel, aplică legea potrivit principiului că ea este egală pentru toți, fie ei politicieni sau simpli cetățeni. În realitate, ea n-a pedepsit-o doar pe Le Pen, ca pe un simplu cetățean. Ci i-a pedepsit pe cei 37% din cetățenii care ar alege-o acum la președinție, ca și cum ea n-ar fi fost un om politic ales.

Un ziar polonez, e vorba de Rzeczpospolita, din Varșovia, relevă că un actual ministru al Franței prezisese pentru cazul în care tribunalul o exclude din cursa pentru președinție pe Le Pen, că partidul ei, RN, ”va câștiga cu siguranță alegerile parlamentare din 2027”.

De ce? Simplu. Pentru că adepții populiștilor se vor considera victimele unei conspirații a elitelor. Cum confirmă sondajele actuale. Și pentru că mulți independenți vor fi tentați să le dea dreptate și să adere la cauza lor. Cum se putea deduce lesne din ceea ce s-a petrecut peste ocean.

Unde ceea ce americanii numesc ”lawfare”, în speță politizarea justiției și transformarea, de către administrația Biden, a magistraților de orientare progresistă în armă împotriva lui Trump, i-a adus în cele din urmă republicanului nu doar victoria la prezidențiale, ci un veritabil triumf, alcătuit din votul popular și controlul conservator asupra ambelor camere ale Congresului.

Ce e de nădăjduit după un ”verdict miop”, cum îl califică ziarul austriac de stânga, Der Standard? Potrivit cotidianului vienez, e de sperat ca instanța superioară să modifice verdictul astfel, încât democrația franceză să se salveze prin înfrângerea populiștilor la urne, iar nu la tribunal.