Adio Boris? Demisia lui Johnson și ce înseamnă ea

(Acest comentariu despre elite europene și britanice a apărut acum exact doi ani, la Deutsche Welle și pe acest blog. Rezultatele alegerilor din Marea Britanie și Franța demonstrează că vesteuropenii n-au extras încă necesarele concluzii din situația în care se află continentul, concluzii care se puteau trage, trebuiau de fapt trase, acum doi ani).

În final, Boris Johnson s-a văzut silit să arunce prosopul. Prea nu-l mai voia propriul său partid. Prea se încurcase în ițele unei politichii făcute pentru conformiști, nu pentru stele.

Prea se știa de nesubstituit, deși nu-și făcea iuzii despre rapiditatea cu care, în viața politică, sunt schimbați și unii ca el. Unii care chiar sunt de neînlocuit în acele faze cumplite ale istoriei, reclamând imperios capetele cele mai limpezi și caracterele cele mai îndrăznețe pe care le produce specia umană.

Departe de a fi perfect, Boris Johnson seamănă leit (și nu întâmplător) cu Winston Churchill, idealul său politic, modelul său moral principal, figura de proră nu doar a britanicilor și luptătorilor pentru libertate ai secolului trecut, ci a unei bune părți a omenirii democratice. De vreme ce și l-a ales ca model și exemplu, Boris Johnson n-avea cum să nu ajungă să-i semene.

Nici unul dintre ei n-a pregetat în momente cheie ale istoriei naționale. Churchill a intuit rapid pericolul reprezentat de Hitler. Urmașul său din Downing Street 10 a sesizat, la rândul său, just, că modul nazist de a gândi și de a acționa al unui tiran agresiv, belicos și sângeros ca Vladimir Putin a întors și omenirea, și Anglia la ceasul și la pericolele majore ale erei hitleriste.

Boris și eurocrații

Ceea ce nu l-a făcut mai simpatic multor europeni, crescuți la școala plagiatului, a împăciuitorismului, a neclarității morale zise, fals, ”pragmatism” și a lașității perene în fața terorismului de orice sorginte, fie ea putinistă, islamistă, comunistă sau woke.

Demisia premierului britanic i-a încântat, deci, pe extremiștii europeni. Exultă și putiniștii, care-l detestă pentru rapidul și decisivul ajutor acordat sistematic de către Boris Johnson Ucrainei înaintea invaziei rusești de la 24 februarie și mai ales după ea. Precum și progresiștii. Cei din urmă au ștate foarte vechi în dușmănirea lui intensă.

Nu puțini continentali sau britanici l-au urât cordial pe premierul britanic pentru un Brexit pe care Boris Johnson l-a favorizat fără să-i fie principalul promotor. L-au abhorat pentru relațiile sale pasabile cu Donald Trump, așa cum l-au execrat pentru preluarea puterii de la inepta Theresa May, o victimă sigură a eurocraților putinofili din subordinea lui Merkel, Macron și Michel Barnier.

Dar lătrăturile criticilor săi par schelălăielile nervoase ale unor potăi famelice rămase la distanță sigură de colții unui dulău viguros, dar înfrânat și ținut în loc de lanțurile normelor, cutumelor și tradițiilor politice ale Regatului Unit, peste care nici Johnson nu putea trece la nesfârșit.

Virtuțile unui mare păcătos ca Boris

În fapt, neostoita lor vrăjmășie devolează adevăratul merit al lui Boris Johnson ca premier al Regatului Unit. Da, e păcătos. Da, fabulează cu plăcere. Da, integritatea lui ridică niște semne de întrebare. Da, e un chefliu, un petrecăreț, un bon viveur. E, în ”toxica sa masculinitate”, un bărbat creștin și heterosexual profund incorect politic, de vreme ce chiar îi plac femeile, dacă mai e voie să li se spună așa. Apoi, ține la virtuți caduce precum prietenia, loialitatea, vitejia.

”Păcatul” său major? Luciditatea. Dacă n-ar fi fost decât lucidatea sa rară în materie de evaluare a faptelor și a personalității lui Putin și ar fi fost de-ajuns ca să-l califice pe Boris Johnson pentru un loc de cinste în galeria celor mai importanți oameni de stat britanici și ca poate cel mai mare apărător al libertății europene de la Maggie Thatcher, dacă nu de la Winston Churchill încoace.

Într-o Europă plină de dregători care și-au depășit masiv nivelul de competență și se arată în crize și războaie ori ticăloși, ori proști și incapabili să le aplaneze, ori lipsiți de dorința de a o face, plecarea lui de la cârma Regatului Unit, una din cele două puteri militare și nucleare europene, e greu să fie cotată altfel decât ca o tragedie în sine.

Nu e cazul să i se spună adio

Nenorocirea e totuși mai mică decât se crede îndeobște. În fond, Johnson nu și-a depus deocamdată decât mandatul de șef al conservatorilor, nu și pe cel de premier. Iar când va pleca de la butoanele guvernamentale, politica Londrei în principala criză europeană, care e războiul din Ucraina, nu se va schimba, probabil, esențial.

Căci interesele engleze în această sferă sunt congruente cu ale SUA, Australiei și vestului Europei. Iar susținerea populară pentru actualul curs britanic dur, de ajutorare aproape necondiționată a Ucrainei în războiul declanșat de Rusia criminalului în masă Putin, este și are șanse să rămână mare.

Cât despre cariera politică a lui Boris Johnson? Ea pare azi pecetluită. Dar ca aparținând definitiv trecului era cotată în anii 30 și cea a unui publicist de mare clasă, care fusese în repetate rânduri ministru, ca Winston Churchill, un necondiționat și neînduplecat vrăjmaș al lui Adolf Hitler.

Abia când Hitler și-a supralicitat mâna și a atacat și învins Polonia iar apoi a bătut măr nu doar Franța, ci și forța expediționară britanică, date fiind incompetența diplomatică și militară și lipsa clarviziunii politice ale mai-marilor de la Paris și Londra, Churchill a fost reprimit în guvern, iar din mai 1940 i s-a încredințat, din fericire, timona Marii Britanii.

Observatorii politici occidentali se vor strădui mult să găsească în vest (nu în Polonia, Cehia, Slovacia sau țările baltice) un om politic mai radical anti-putinist și totodată mai sagace și inteligent decât Boris Johnson. Contează păcatele, gafele, erorile și inadvertențele lui? Contează. Dar nu atât de mult încât, dacă nu vrea să se sinucidă, lumea liberă, victimizată de incompetența crasă a mai-marilor ei, să se poată lipsi realmente, în actualul război și în crizele prezente și viitoare, de serviciile sale ca demnitar și ca lider.

Dacă Putin nu va pierde în curând partida, fiind debarcat de ai lui sau de o revoltă populară, e foarte probabil așadar să-l vedem pe Boris Johnson rechemat la un moment dat la putere. De ce? Because. Because he is simply the best.